Înapoi la noţiunile de bază…Ce este alpinismul?

www.rucksack.ro

În România se merge pe munte, ca formă de turism, de la finalul secolului XIX. După vreo 60 de ani, prin anii 30 a apărut şi mersul pe verticalele de stâncă, astăzi fiind mii de români care se caţără, atât pe stâncă cât mai ales indoor, prin sălile de sport.

În aceste condiţii, mai este nevoie oare, azi, să discutăm despre noţiuni elementare, de bază, precum “ce este alpinism”? Răspunsul meu este da!

Da, trebuie să discutăm şi să rediscutăm noţiunile de bază, până când ele devin clare pentru majoritatea dintre noi. Pentru că în acest moment, în ciuda zecilor de ani care au trecut, ele sunt confuze, chiar şi pentru cei care practică aceste activităţi, nu mai vorbesc de ceilalţi.

Am constatat de-a lungul anilor, atât în diferitele articole citite pe internet ori prin mass media (generalistă sau aia puţină de specialitate) cât şi în cadrul stagiilor şi turelor pe care le organizez săptămânal, că majoritatea românilor nu sunt capabili să facă o diferenţă clară între noţiunie “alpinism” – “căţărare” – “escaladă”, ce defineşte şi la ce activitate se referă fiecare din ele.

Aşa am ajuns la rubrica “Înapoi la noţiunile de bază” sau cum spun englezii “Back to basics”.

Am să încerc prin acest articol, plus încă unul sau două care vor urma, să aduc o rază de lumină în această zonă obscură a noţiunilor de bază din alpinismul românesc.

Orice comentariu de bun simţ, în completarea sau corectarea celor spune de mine, este aşteptat şi bine venit!

Ce este alpinismul

Alpinismului este o activitate umană care a apărut în Alpii francezi, la finalul secolului XVIII. În următoarea sută de ani s-a răspândit în toate ţările din jurul Alpilor şi nu numai, pentru ca la începutul secolului XX să devină o activitate extinsă la nivel global, în toate lanţuri montane din lume: Alpi, Caucaz, Pamir, Tian Shan, Karakorum, Himalaya, Munţii Stâncoşi, Anzii Cordilieri…

Termenul „alpi-nism” se trage, în mod evident, de la munţii Alpi, definind ascensiunile în Alpi, munţi cu zăpadă permanentă, gheaţă şi gheţari (la peste 3.000m altitudine). Deşi acest termen este cunoscut în toată lumea de azi, el este folosit în mod curent doar de francezi (cei care au popularizat termenul) şi de ţările latine din Europa, printre care şi România.

Interesant este faptul că ţările latine din afara Europei, aşa cum sunt cele din America de Sud, folosesc pentru definirea ascensiunilor pe munte (Anzii, de data aceasta) termenul similar „andinism” şi nu „alpinism”, respectiv „club andin” şi nu „alpin”.

Iar anglo-saxonii (vorbitorii de engleză şi germană) folosesc termenii „mountain-eering” respectiv „berg-steigen”, amândouă cuvintele având ca rădăcină comună cuvântul „munte” şi nu Alpi (precum francezii) şi care, în traducere românească, ar suna mai corect „montan-ism” şi nu „alpi-nism”.

De altfel, chiar în „Dictionnaire de la Montagne” (Sylvain Jouty, Hubert Odier, ed. 1999 şi 2009), o carte-dicţionar cu specific montan, autorii amintesc de echivalenţa „montagnisme” – „alpinisme”, specificând că în Franţa termenul „montagnisme” nu s-a încetăţenit.

Deci „alpinism” = „montanism”.

Se poate face alpinism în săli de sport? Doar dacă în sălile de sport există vreun munte (nu este cazul)… Se poate face alpinism pe malul oceanului? Doar dacă există un munte pe coastă…

Cu alte cuvinte, în lipsa muntelui nu se poate practica alpinismului, ci eventual anumite subramuri mai îndepărtate, despre care am să vorbesc în articolele viitoare.

Dacă alpinismul se practică doar pe munte, atunci se poate practica pe orice fel de munte, indiferent de înălţimea şi configuraţia lui? Răspunsul este nu!

Alpinismul se poate practica doar în zonele montane unde există trei elemente esenţiale:

- zăpadă,

- gheaţă/gheţar,

- stâncă.

Acestea există pe orice munte care are gheţari şi zăpadă permanentă, mai sus de 3.000m altitudine (în Europa) şi 5.000-5.500m altitudine (în zonele mai calde). Aici se face alpinismul!

În munţii cu altitudine mai mică (Carpaţii noştri) sau în munţii ceva mai înalţi dar situaţi în zona sub tropicală sau ecuatorială (unde s-au topit gheţarii),  aceste condiţii nu sunt îndeplinite deloc sau doar sezonier.

Lipsa zăpezii (în ciuda altitudinii!) este unul din motivele pentru care ruta clasică spre vârful Aconcagua (6.962m) din Anzi sau spre vârful Uhuru (5.895m) din Kilimanjaro (ca să dau două exemple mai cunoscute), este considerată şi prezentată de agenţiile consacrate de turism de aventură doar un „high trek” (rută de drumeţie la altitudine) şi nu „mountaineering”.

În Carpaţi se poate face alpinism? Dacă această întrebare ar fi pusă public, probabil cea mai mare parte din răspunsuri ar fi „da”!

Dar iată ce îmi spunea cu mai mult de zece ani în urmă, unul din cei mai mari alpinişti români de azi, recunoscut ca atare de lumea alpină internaţională din care face el însuşi parte: „În România nu se poate vorbi de alpinism, sub nici o formă, eventual iarna, dar şi asta rămâne discutabil”.

Când un om de calibru internaţional face o astfel de afirmaţie, în mod cert nu bate câmpii şi ar trebui să ridice semne de întrebare celor care susţin contrariul.

Greşeala apare din confuzia dintre termeni, mai exact din preluarea şi folosirea fără discernământ şi greşită în România, a termenului „alpinism”.

Această folosire eronată a apărut şi s-a generalizat din mai multe motive, din care amintesc câteva:

- deconectarea mişcării alpine româneşti de comunitatea internaţională, pentru aproape jumătate de secol – în perioada comunistă, de după al doilea război mondial – exact anii când s-au produs numeroase schimbări pe plan internaţional (occidental) terminologice, de stil şi tehnică.

- lipsa de preocupare serioasă în domeniul educaţiei montane, a alpiniştilor români, ca urmare a accenturării exclusive pe partea sportivă – competiţională (faimoasele alpiniade) în detrimentul educaţiei;

- nu în ultimul rând, termenul „alpinism” s-a folosit eronat în mod intenţionat, pentru a arăta că românii nu sunt mai prejos faţă de alpiniştii străini, că şi noi facem „alpinismul nostru” şi avem „maeştrii sportivi”, această tendinţă înscriindu-se de altfel, în politica generală a RPR-RSR din anii 50-80.

Folosirea greşită a termenului „alpinism” în România, constă în faptul că el se foloseşte mai ales la căţărarea pe stâncă pe mai multe lungimi de coardă (eronat numite la noi „trasee de alpinism”).

Dar, aşa cum am spus deja mai sus, urcarea pe verticalele de stâncă sub limita zăpezii permanente şi fără existenţa gheţii sau a terenului mixt, nu este alpinism (mountaineering) ci… căţărare (rock climbing).

În concluzie, în România putem vorbi de alpinism doar iarna, fiind o activitate sezonieră ca şi schiul, altă activitate montană legată de prezenţa zăpezii.

Carpatismul

O dată ce am lămurit că vara nu se poate face alpinism în Carpaţi, doar alte activităţi precum drumeţie montană sau căţărare pe stâncă (sub diferite forme), mai apare o întrebare:

Cum se numesc ascensiunile montane vara, pe brânele de iarbă, printre brazi, zade şi jnepeni sau pe văile de abrupt pline de grohotiş?

Mă refer la traseele atât de populare şi parcurse weekend de weekend, prin Bucegi şi Crai precum:

- Brâul lui Răducu, Brâna Portiţei, Brâna Aeriană, Brâna Mare a Coştilei… Brâul Ciorânga, Brâul de Mijloc…

- valea Seacă dintre Clăi, Seaca Caraimanului, Seaca Coştilei, v. Albă, v. Coştilei, v. Gălbenele, râpele de prin Morar… Padina Închisă, a lui Călineţ, v. Podurilor…

Dacă ar fi fost cu zăpadă, acestea ar fi fost trasee de alpinism. Dar vara zăpada dispare şi rămâne iarba şi grohotişul…

Nici drumeţie nu este, pentru că aceste trasee sunt cu pasaje mai dificile şi mult mai expuse, decât cele mai dificile trasee de drumeţie de la noi. În plus, pentru a merge în siguranţă, majoritatea necesită şi un minim de echipament tehnic.

Dar nici trasee de căţărare nu sunt, pentru că pasajele verticale sunt puţine, scurte şi de cele mai multe ori se ocolesc pe versanţii laterali.

Mai mult decât atât.

Aceste trasee sunt specifice mai ales munţilor Bucegi şi Piatra Craiului, nepracticându-se în alte zone montane din Carpaţi (cu mici excepţii), iar pe plan internaţional nici vorbă.

S-ar putea spune că acest tip de traseu montan (combinaţie între drumeţie, vegetaţie şi căţărare pe stâncă, în lipsa zăpezii) este specific acestor munţi.

Unii le numesc „trasee nemarcate”, noţiune care mă amuză de fiecare dată când o aud. Asta deoarece tot muntele este „nemarcat”, de fapt… există doar trasee „marcate”, de drumeţie, amenajate într-un mare “nimic” natural.

Într-un articol intitulat „Salvaţi turismul!”, apărut în perioada interbelică şi însoţit de mai multe poze ale membrilor CAR (articol semnat „B. Madeleine” – unii pot ghici despre cine este vorba), autoarea propune ca ascensiunile pe aceste trasee să se numească „carpatism” şi nu „alpinism”, diferenţa dintre ele fiind evidentă la acel moment.

În concluzie, vara în Carpaţii româneşti nu se poate practica alpinismului (datorită condiţiilor geografice naturale), dar în afară de drumeţie şi căţărarea pe stâncă, se practică o activitate specifică care se poate numi “carpatism”.

Există mulţi pasionaţi de “carpatism”, care explorează toate cotloanele Bucegilor şi Craiului. Această activitate atrage mai ales românii, în mod evident, turiştii străini fiind prea puţin sau deloc atraşi de mersul prin vegetaţie, grohotiş instabil şi căţărarea pe feţe de iarbă.

Iarăşi evident este faptul că, în lipsa posibilităţilor naturale, numărul alpiniştilor români este cu mult mai mic decât al celor care fac “carpatismul” sau “căţărarea pe stâncă”.  Dar despre asta, am să vorbesc cu altă ocazie.