Munții Caucaz sunt extrem de aproape de România, atât din punct de vedere geografic cât și cultural – din multe puncte de vedere, dar nu mulți sunt cei care au văzut sau văd acest lucru. Practic, pentru alpinism, sunt cei mai accesibili munți de peste 5.000m altitudine cu plecare din România.
Dacă în anii ”comunismului glorios”, începând cu anii 70 doar câteva expediții românești au ajuns acolo (surprinzător de puține!), după momentul 1989 numărul ascensiunilor în acești munți a crescut vertiginos, în majoritatea lor concentrate pe vârfurile faimoase și/sau înalte din zona Elbrus/valea Baksanului și/sau Kazbek. Mai apoi Alpii europeni și lanțurile mari din zona asiatică au devenit mai interesante, mai atractive și mai accesibile financiar pentru ai noștri.
Realitatea este că și în ziua de azi, lumea fascinantă a munților Caucaz este puțin cunoscută românilor, spre deosebire de cehi sau polonezi care au numeroase proiecte educaționale și turistice în zonă. Personal, pentru că îmi place foarte mult zona, organizez de ani de zile expediții de trekking și alpinism în Caucaz și de fiecare dată găsesc lucruri fabuloase acolo.
Partea nordică a lanțului montan ce unește Marea Neagră (vest) de cea Caspică (est) aparține astăzi Rusiei, cu numeroasele republici islamice din zonă – de citit romanele frescă ale colonizării rusești în nordul Caucazului!
Partea sudică a Caucazului se află pe teritoriul a două țări – Georgia și Azerbaijan, amândouă foste republici sovietice și prin comparație cu Rusia, pe zona de graniță au fost întotdeauna mult ”mai ușor” accesibile.
Cu aproape 20 de ani în urmă, discutam cu marele alpinist rus Alexandr Ruchkin (Pioletul de Aur 2004) despre alpinismul ex-sovietic și diferite ture în Caucaz, acest teren de joacă al puternicului alpinism sovietic.
Dispărut tragic într-un accident în Cordillera Blanca, după o prăbușire de stânci în peretele sudic Huandoy, Sasha Ruchkin a ajuns și în România, la scurt timp după câștigarea trofeului Pioletul de Aur, ca invitat special în cadrul Festivalului Alpin pe care l-am organizat mai mulți ani la Galați, în prima parte a anilor 2000. Probabil o parte dintre voi, activi acum un sfert de secol în urmă, vă mai aduceți aminte de el!
Într-una din discuțiile noastre, când i-am spus că vreau să ajung în Caucazul georgian, Sasha mi-a sugerat să iau legătura cu un foarte tânăr alpinist local, pe care-l remarcase la una din proiecțiile făcute în Tbilisi, un alpinist care ”pare promițător”, după cum mi-a spus.
Așa am ajuns să-l cunosc pe Archil Badriashvili câțiva ani mai târziu, chiar la el acasă, în capitala Georgiei – Tbilisi. Tocmai se întorsese dintr-o tură în Skhara alături de faimosul Stangl.
De atunci, mai bine de 10 ani, colaborăm și împreună cu Archil organizez expedițiile de alpinism în Caucazul georgian pentru români, combinând discuțiile noastre despre munte/alpinism cu cele despre istorie, filosofie, muzică și multe, multe altele…
În toamna trecută (2022) a fost nominalizat din nou, alături de prietenii săi și a câștigat de data asta trofeul ”Pioletul de Aur”, pentru o ascensiune fantastică în Pakistan. Părerea lui Sasha despre ”tânărul promițător” Archil s-a dovedit a fi corectă…
Cu mult bun simț dar ușor rebel (moștenire de familie, poate), modest dar plin de inițiativă, am decis să fac un interviu cu Archil pentru a aduce în fața cititorului român informații inedite despre el însuși – total necunoscut în România de azi, dar și despre alpinismul georgian, respectiv munții Caucaz.
Mie mi-a făcut enorm de multă plăcere realizarea acestui interviu, ca de fiecare dată când vorbesc cu el și sper să vă placă și vouă scurte noastră discuție. Lectură plăcută!
Dacă te interesează, află mai multe despre cine sunt eu și în ce calitate am scris acest articol.
De vorbă cu Archil
Archil, spune-mi te rog, cum ai început să mergi pe munte? Câteva lucruri despre începuturile tale
Să mă apuc de munte și de sporturi outdoor în general a fost ușor pentru mine, din fericire. Sora bunicului meu a început aceste activități și a devenit o tradiție de familie.
Pe de altă parte, tatăl meu și prietenii lui au fost proscrișii alpinismului sovietic. Asta deoarece în anii respectivi alpinismul era o activitate colectivă și practicarea alpinismului solitar, fără permisiunea clubului sau a federației de alpinism era total interzisă. Cei care-l practicau, cum era micul lor grup, erau excluși din sistem.
Istoria familiei m-a ajutat și am început să mă cațăr foarte devreme, la doar 7 ani, cu primele vârfuri la vârsta de 9 ani. În cea mai mare parte a copilăriei mele și apoi la vârsta adolescenței, am fost foarte motivat și așteptam cu nerăbdare să mă cațăr pe stânci, munți și copaci, mai întâi…. apoi spre vârfuri mai mari!
Care sunt cele mai interesante și cele mai dificile ascensiuni pe care le-ați făcut în Caucaz și în alte locuri din străinătate?
Percepția fiecăruia dintre noi asupra a ceea ce înseamnă ”ascensiune dificilă” variază destul de mult. Unele ascensiuni au fost făcute în condiții meteo nefavorabile, în anotimpuri sau condiții meteo mai grele, într-un anumit stil sau în lipsa unui echipament sau a unei forme fizice speciale.
Enumăr aici câteva ascensiuni, grele în toate sensurile, pe care le-am făcut în Caucaz:
- Ascensiunea de iarnă a vârfului Shkhara (5.203 m) – cel mai înalt din Georgia și a uriașei sale fețe sudice.
Acesta a fost o premieră realizată în echipă de doi. Am stat 13 zile în perete, iar traseul l-am urcat integral la liber și stil alpin, Iar ceea ce este cel mai important, a fost prima ascensiune de iarnă a muntelui de pe partea georgiană (fața sudică). - O premieră în peretele nord vestic al vârfului Ushba Sud, tot în echipă cu prietenul meu Giorgi [în georgiană se pronunță ”Ghiorghi”].
- vârful Chatyn pe faimosul ”Romb nordic” în condiții de pre-iarnă. Aici cineva a eliminat punctele fixe din perete fără să anunțe public și asta a făcut ascensiunea noastră și mai dificilă.
Iar dacă este să vorbim de munții mari din Himalaya, Karakoram și Hindu Kush, amintesc aici:
- Prima ascensiune pe vârful Saraghrar NV (7.300m) din Hindu Kush-ul pakistanez, la granița cu Afganistan.
Această ascensiune uriașă și epuizantă este cea care ne-a adus ”Pioletul de Aur” 2022, așa-numitul Oscar al alpinismului! - urcarea în premieră pe Larkya (6.425m), Himalaya. A fost o ascensiune pe un perete imens, cu bivuac în perete. O experiență de neuitat pentru o echipă de tineri total independenți, doi din cei trei membri fiind pentru prima dată în Himalaya.
- Nanga Parbat este un vârf special pentru mine, pentru că în echipă de doi am echipat întregul traseu singuri, toamna, urcând poate 70 de lungimi de coardă pe gheață, fiind nevoiți apoi să ne retragem din ultima tabără, datorită vremii nefavorabile. Dar am revenit peste șapte luni și am atins vârful de 8.125m!
În ceea ce privește deciziile dificile, condițiile periculoase și vremea rea constantă, îmi amintesc două vârfuri virgine de 6.000m în regiunea Manaslu, Pangpoche I și Pangpoche II.
Pe Makalu am condus prima ascensiune georgiană a vârfului, fără oxigen suplimentar și fără porteri mai sus de tabăra de bază. Am lucrat la traseu împreună, am amenajat taberele și colegii mei au ajuns pe vârf. A fost o munca enormă dar pentru mine, în special, a fost o experiență de neuitat. Asta deoarece m-am întors de la puțin peste 8.000m altitudine, apoi am făcut un al doilea efort să ating vârful singur, fără șerpași sau oxigen suplimentar. Însă pe la 7.500m alt. m-am luptat cu simptomele unui COVID sever, reușind să supraviețuiesc acestuia.
Recent, tu și echipa ta ați câștigat trofeul ”Pioletul de Aur” 2022. Ce înseamnă pentru voi acest premiu și această recunoaștere?
După ce am fost „nominalizați” de patru ori la rând, într-o „listă mare” inițial, am primit cel mai prestigios premiu, în sfârșit!
Acesta are o importanță foarte mare pentru comunitatea de alpinism din Georgia, pentru cultura montană și de alpinism din țara mea, pentru oameni și familie. Sunt fericit!
Spune-mi mai multe despre alpinismul georgian de astăzi, despre modul în care este organizat la nivel național și despre locul său în istoria alpinismului sovietic.
Acum alpinismul georgian se află la un nivel bun. A fost nevoie de mulți ani și de un efort uriaș pentru a ”sta din nou pe picioare”, după o mare tragedie pe Ushba în 1984, după prăbușirea URSS-ului și trei războaie la noi în țară, toate în anii 90.
Vechea cultură a alpinismului a fost grav afectată.
Georgienii au fost primii care au făcut alpinism în cadrul Uniunii Sovietice [nașterea alpinismului rusesc și sovietic este considerat anul 1923, când alpiniștii sovietici – georgieni au urcat pe vf. Kazbek] și tot georgienii au fost primii care au făcut ascensiuni tehnice, cum ar fi legendara ascensiune georgiană de pe Ushba și multe altele.
Campionatele naționale de alpinism ale URSS-ului au însemnat expediții și ascensiuni în diferite regiuni montane din Europa și Asia, iar georgienii au câștigat medalii de aur, argint și bronz la categoriile de tehnică alpină, traversare a crestelor, alpinism de mare altitudine și ascensiuni tehnice la altitudine mare.
Asta în ciuda faptului că aveau un număr mic de alpiniști în comparație cu republicile sovietice mai mari, însă georgienii au menținut calitatea, nivelul ridicat și au primit premii în toate generațiile, de la început și până la sfârșit.
Cred că frații Aleksander și Aleksandra Japaridze, Mikhail Khergiani, Tamaz Bakanidze, Irakli Geldiashvili și restul marilor alpiniști de la noi din țară ar fi fericiți să vadă că alpinismul georgian evoluează în acest fel, dar întotdeauna mai sunt lucruri de îmbunătățit!
Cum vede societatea georgiană alpinismul și mersul pe munte în general?
Alpinismul este iubit în Georgia, noi fiind o țară montană. Avem legende, povești și de toate, când vine vorba de acest lucru.
Muntele este iubit și majoritatea lor au rămas sălbatici, nu sunt aglomerați și în special, legătura dintre munți și oameni evoluează într-un ritm bun, nici foarte rapid, nici prea lent.
Cu excepția vârfului Kazbek, mulți români nu știu prea multe despre Caucazul georgian. Poți să spui care sunt cele mai interesante locuri pentru ascensiuni tehnice în Georgia?
Păi, ca să începem dintr-un loc cunoscut, în regiunea Kazbegi sunt munții Chaukhi, unde există tot felul de trasee de cățărare pe stâncă.
În regiunea Svaneti – unde mergem acum în vară (2023), avem vârful Tetnuldi (4.858m), un vârf cu ghețar foarte frumos, mai greu decât Kazbek-ul, pentru care chiar trebuie să te pregătești!
Apoi vârful dublu Ushba – un munte misterios cu două capete și icoana Caucazului, Shkhara – cel mai înalt din Georgia. Tot acolo se află vârful Laila, cel mai ușor de pe listă, cu o panoramă uimitoare asupra lanțului caucazian.
În sudul Georgiei este vulcanul Abuli, apoi vârfurile frumoase din regiunea Racha … Este greu să le numeri pe toate, dar merită să le vezi în tot farmecul lor!
Care sunt planurile tale de viitor, dacă nu sunt un secret, bineînțeles!
Planurile mele pentru 2023… mă voi implica în formarea tinerilor georgieni, organizarea de cursuri de pregătire, întâlniri, tabere anuale de alpinism și altele.
Sunt așteptate modificări în cadrul federației georgiene de alpinism, unde sunt implicat și eu.
Expedițiile de alpinism în Caucaz și în străinătate sunt încă în proces de planificare, în acest moment, dar sper să vină în curând!
Ce știi despre România și ce le recomanzi celor care vor să vină în Caucaz?
Voi enumăra câteva lucruri pe care le știu despre România…
În primul rând, îmi vine în minte religia creștin-ortodoxă comună, pe care o au cele două țări ale noastre, Sf. Antim Ivireanul și legătura misterioasă dintre cele două neamuri.
Mai știu faptul că românii au un spirit puternic, joacă rugby cu plăcere, au bere bună și nu în ultimul rând, au un om cu interese și cunoștințe vaste în domeniul montan național și internațional care tocmai îmi ia un interviu acum [ha, ha…!].
O tură în Caucazul georgian ar putea fi interesantă din multe puncte de vedere, în afară de lucrurile comune enumerate mai sus.
Noi avem posibilități mari, cu destinații naturale sălbatice dar sigure pentru drumeție, alpinism sau pur și simplu pentru oamenii care iubesc să exploreze o cultură străveche și noi orizonturi pentru ei.
Bineînțeles, atunci când ajung aici, trebuie să deguste mâncarea noastră delicioasă, vinul, apa minerală, cha cha-ul, muzica și orice altceva esențial din cultura noastră!
Cum vezi viitorul alpinismului georgian? Care sunt principalele probleme/direcții de dezvoltare?
Viitorul alpinismului georgian trebuie să fie în mâinile unor oameni care caută libertatea, care își cunosc bine trecutul și care respectă generațiile viitoare.
Trebuie să păstreze natura sălbatică și neatinsă, să nu lase urme care să rămână acolo pentru veacuri. Caucazul trebuie să fie la fel de unic și sfânt cum a fost întotdeauna.
Menținerea acestei direcții, în timp ce comunitatea de munte devine mai puternică și munții mai accesibili, este una dintre cele mai mari provocări pe care o văd acum.
Despre Archil Badriashvili
Anul nașterii: 1990, Tbilisi
Educație: medic, cu studii masterale în domeniul adicției.
Pe post de încheiere
Mișa Khergiani este poate – pe plan mondial, unul din cei mai cunoscuți alpiniști georgieni – sovietici. Eu însumi am aflat de el imediat după 1990, de la un pasionat geolog basarabean care, în tinerețea lui, practicase speologia și alpinismul.
În cadrul concursurilor sovietice de alpinism din anii 50-60 îl întâlnise pe Khergiani și a rămas atât de marcat de personalitatea lui încât, mulți ani după aceea, atunci când eu am stat de vorbă cu el în România post comunistă, povestea lui Khergiani a fost una din primele pe care mi le-a spus, arătându-mi inclusiv fotografii cu el.
Și tot despre Khergiani, care are un muzeu – casă memorială în Mestia, m-a impresionat momentul descris de Archil într-un articol despre istoria alpinismului în Ushba…
”Scriind în jurnalul său despre prima ascensiune a ”Oglinzii” (fața NE a Ushbei Nord), Khergiani descrie un moment cheie, când încerca să depășească la liber un pasaj surplombat și ud.
Era protejat de doar câteva pitoane proaste iar regruparea de sub el, unde erau coechipierii săi, era de asemenea extrem de proastă. Fiindu-i imposibil să se mai descațăre, gata – gata să cadă, le-a strigat prietenilor din regrupare să se desfacă din coardă ca să nu-i smulgă și să-i tragă după el în gol… Dar în loc să facă asta, ei au început să cânte tare un cântec georgian de luptă iar Mișa, inspirat și cu susținerea celor de sub el a reușit să depășească pasajul și să finalizeze noul traseu din Ushba. S-a spus despre acest traseu, ulterior, că a împins limita superioară a alpinismului sovietic, fiind făcut într-un mare stil.
Din păcate, Khergiani a murit în 1969 la doar 37 de ani, în Dolomiții italieni (cădere de pietre în Cima Su Alto)”
Bergführerbuch 
Comentarii recente