Frica pe munte

”Frica este cealaltă jumătate a curajului” (Reinhold Messner)

„Scream” de Edvard Munch

Când mergem pe munte ne confruntăm cu frica într-un mod conștient sau mai puțin conștient, fie că vorbim de frica de urs… de înălțime, când suntem pe marginea unui gol… de trăznete pe o creastă expusă în timpul furtunii sau de cădere cap de coardă, atunci când ne cățărăm pe stâncă.

Într-un fel frica este permanent în noi, fiind prezentă întotdeauna cel puțin undeva în fundal, aproape insesizabilă.

Nu există o rețetă general valabilă pentru a gestiona frica dar ne ajută să știm de ce apare și să-i înțelegem mecanismul, atunci când pune stăpânire pe noi.

Utilizând diferite surse bibliografice (vezi la final) și experiența personală de un sfert de secol alături de alți oameni pe munte, ca instructor și ghid montan, am decis să scriu acest mic articol inedit în limba română, despre munte și modul în care simțim frica atunci când practicăm diferite activități montane.

*

Riscul de alunecare mortală pe o potecă expusă ori de accidentare gravă la cățărare sau riscul de a fi ”atacat” de urs în cort noaptea… toate aceste amenințări existente pe munte produc frică.

Spectrul pericolelor variază foarte mult… de la un pericol real de moarte, ca de exemplu atunci când te cațări pe verticală fără coardă (adică ”solo integral”), până la frica pur subiectivă care apare la exercițiile de alunecare controlată pe zăpadă, chiar dacă ești alături de instructor în cadrul unui curs de inițiere.

Exerciții de alunecare pe pantă în cadrul cursurilor de alpinism – www.rucksack.ro

Frica subiectivă este influențată prea puțin de existența sau nu a unei amenințări, iar intensitatea ei variază de la o mică excitare nervoasă până la un atac de panică, indiferent de riscul real.

Atunci când suntem într-o echipă sau într-un grup, așa cum se întâmplă frecvent pe munte, apare în plus aspectul social. Experimentăm frica personală de eșec dar de asemenea frica și teama pentru partenerul sau prietenii noștri din grup. Mai mult decât atât, ne confruntăm și cu modul cum ei își gestionează propria lor frică, care ne poate diminua sau consolida frica personală.

Pe cât de diversă este experiența noastră cu frica pe munte și nu numai, pe atât de diverse sunt explicațiile și modelele teoretice despre frică. Psihologii, neurologii, sociologii și cercetătorii de risc interdisciplinar sunt cei care analizează frica.

Cu metodele sale, cercetarea științifică modernă a creierului aduce permanent noi perspective asupra creierului nostru, emoțiilor și gândirii noastre, precum și a operațiunilor și proceselor de bază.

Imaginea care există astăzi despre cum funcționează toate acestea este încă un puzzle incomplet, în care anumite părți sunt deja clare și altele încă în ceață și incoerente.

Frica este o emoție de bază

Frica este o emoție ancestrală. În trecutul nostru evolutiv, frica ne-a ajutat să supraviețuim pericolelor prin pregătirea optimă a corpului pentru „luptă sau fugă”.

În fața unui pericol – un urs lângă cortul nostru – corpul reacționează într-un mod specific: începem să transpirăm, inima ne bate mai tare și eliberăm un nivel înalt de adrenalină. Creierul identifică stimulul potențial periculos și eliberează substanțe chimice care fac respirația să devină mai rapidă, în timp ce corpul se pregătește fie să fugă, fie să acționeze.

Vasele de sânge din jurul organelor se dilată pentru a le furniza mai mult oxigen și nutrienți, iar nivelul de glucoză din sânge crește semnificativ, pregătind o doză mare de energie, în caz de nevoie. Întregul proces este automat și se întâmplă în câteva secunde, iar noi ne dăm seama dintr-o dată că ni s-a făcut frică.

Când îți simți frica, cele cinci simțuri… văz, auz, gust, miros și atingerea, traduc instantaneu informații despre ceea ce se întâmplă în mediul nostru imediat pentru a putea avea un răspuns rapid la pericol.

Acest proces din corpul nostru ne-a asigurat existența de-a lungul miilor de ani, ca un avantaj evolutiv și el există în continuare în corpul nostru. Acest automatism ne poate da astăzi un tremur în corp și palpitații în situațiile sociale de zi cu zi când este vorba de… nu, nu vine un tigru cu dinți de sabie peste noi, ci doar șeful de la muncă!

Pe munte însă, mai ales în activități tehnice precum cățărarea pe stâncă sau alpinismul, optimizarea reacției „luptă sau fugi” ne poate ajuta să realizăm niște ascensiuni extraordinare sau ne poate asigura supraviețuirea în situații dificile.

Frica este trăită în legătură cu o situație critică precisă (1) sau ne însoțește ca o umbră de-a lungul multelor ore sau zile riscante pe munte, când apare ca urmare a unor amenințări așteptate, anticipate (2). Ce se anticipează? Un eșec, o consecință catastrofală, un eveniment amenințător. Senzația de frică în a doua variantă se numește ”anxietate” și este generată de gânduri, nu de o amenințare concretă, cum este cazul în varianta 1.

Așadar, frica trebuie înțeleasă fie ca o reacție la ceva concret, fie ca un model de bază – anxietate. Adesea ambele aspecte se amestecă și se suprapun, mai ales atunci când mergem pe munte.

În ceea ce privește starea noastră fizică, cum ne simțim concret, nu există o diferență între frică și anxietate, singura deosebire fiind dată de intensitatea emoției și de durată. În ambele cazuri este activată amigdala – parte a creierului responsabilă de frică – ceea ce determină eliberarea de hormoni și automat, simptomele fizice aferente.

În cazul anxietății, ”gândul” precede activarea fricii, ceea ce ne trece prin cap legat de ceea ce s-ar putea întâmpla într-un viitor. În cazul fricii ca reacție la ceva concret, amigdala este activată direct de pericolul respectiv. Ca rezultat avem aceleași senzații fizice în ambele cazuri, dar de diferite intensități.

În acest sens, este importantă abilitatea noastră de a gestiona frica față de un pericol concret și de a o folosi pozitiv pentru supraviețuirea noastră, adică ”luptă sau fugi”.

Cercul vicios al fricii

1. Percepem un stimul extern. Poate fi, de exemplu o priză friabilă, într-un pasaj de cățărare pe stâncă la 20m înălțime.

Priza friabilă poate fi un stimul perceput direct ca un ”pericol” sau ne poate genera un gând: ”s-ar putea rupe”. Într-un fel sau altul (diferă doar intensitatea)  sentimentul de frică este declanșat: frica de cădere.

2. Apare eliberarea de hormoni. Această modificare fiziologică este o reacție automată a corpului.

Crește tensiunea arterială care afectează percepția noastră reînnoită asupra stimulului declanșator (priza friabilă) iar gândul (”se va rupe o bucată mai mare”) sau „pericolul” direct vor fi acum mai extreme.

3. „Frica” crește (”dacă zbor din perete nu ține pitonul, o să mă lovesc la coloană și rămân paralizat sau pot chiar muri”).

În această etapă schimbările fiziologice devin drastice (eliberare hormonală foarte puternică), precum și simptomele fizice (tremurături, respirație scurtă, greață).

Aceasta este una din teorii, dar cercetări recente sugerează că ciclul funcționează invers, adică mai întâi apar senzațiile fiziologice înainte ca sentimentele și gândurile noastre să fie activate.

Oricare ar fi ciclul de acțiune, cățărătorii cu experiență au învățat să reacționeze și să scape de cercul vicios al fricii sau să-l folosească în mod optim pentru atingerea scopurile propuse.

În cazul celor cu experiență percepția este diferită deoarece sunt obișnuiți cu prizele friabile, iar mintea lor nu vede peretele de stâncă ca pe o zonă periculoasă. Astfel, senzația de ”frică” este mai degrabă o ”ușoară tensiune” iar schimbările fiziologice în corp sunt de intensitate mult mai mică.

Iar atunci când chiar este vorba de o situație periculoasă, de ”viață și moarte”, cățărătorii cu experiență o simt ca atare dar folosesc schimbările fiziologice și psihologice pentru a performa dincolo de posibilitățile normale. Aceasta este stofa din care sunt croiți eroii, acei supraviețuitori din situații incredibile.

Un alpinist cu experiență este acela care a învățat să iasă din cercul vicios al fricii sau să-l folosească în mod optim pentru scopul dorit.

Frica și personalitatea

Sentimentele ne influențează semnificativ gândirea și acțiunile.

Psihicul ne dirijează viața fără a avea o gândire conștientă. Majoritatea dintre noi ne trăim viața într-un mod ”inconștient”, numeroase decizii fiind luate în mod automat.

O excepție, nu singura, sunt persoanele care practică meditația, în diferitele ei forme (de ex. MBSR-ul este o formă de meditație acreditată științific tot mai răspândită și în România), persoane care ”se antrenează” exact pentru a avea o viață cât mai conștientă posibil, pentru a simți toate emoțiile aici și acum, la momentul prezent – inclusiv frica.

Exerciții de meditație în cadrul unui curs MBSR – Just stay just be

Emoțiile au sarcina de a evalua și clasifica automat, inconștient, situațiile în care ne aflăm și de a evalua posibilele consecințe ale comportamentului nostru.

Sentimentele ne ajută să înțelegem semnificația unei situații în care ne aflăm. Ele ne determină și ne impulsionează să acționăm. Consecințele acțiunii sunt evaluate inconștient.

Comunicarea cu alte persoane este controlată în primul rând de sentimentele noastre și capacitatea noastră de a relaționa cu alte persoane este posibilă numai cu ajutorul sentimentelor.

Frica este considerată a fi cea mai timpurie senzație dezvoltată. Bebeluș fiind, mai târziu copil mic și în cele din urmă ca adolescent, experimentăm frica ca o reacție emoțională la experiența pe care o trăim zi de zi, în mediu nostru și în relațiile cu cei din jur.

Conform doctorului Karl Albrecht, există cinci frici de bază:

  • frica de dispariție, moarte, anihilare totală. Aici se încadrează frica de înălțime, printre altele;
  • frica de mutilare. Apare atunci când nu ne simțim fizic în siguranță, ca urmare a urșilor din pădure, de exemplu;
  • frica de pierdere a autonomiei, a posibilității de mișcare independentă, senzația de sufocare. Când este vorba de spațiul fizic se numește ”claustrofobie” dar ea apare și la nivel psihologic;
  • frica de abandon, respingere sau separare. În cazul adulților, poate apărea atunci când se pune capăt unei relații, de exemplu, iar pe munte în anumite cazuri de rătăcire de grup sau de coechipier;
  • frica de umilință, rușine sau lipsă de valoare. Dr. Albrecht a numit-o ”moartea ego-ului” și teama de a ne exprima public, de exemplu, intră în această categorie.

Pe lângă frica pur existențială care apare în situații periculoase, copil fiind ne confruntăm de foarte devreme cu frica de a-l pierde pe cel care ne îngrijește, părinte, bunic etc. și respectiv pierderea dragostei lui. Pe măsură ce creștem, simțim frica de a pierde autodeterminarea și mai târziu frica de a ceda.

Modul cum învățăm să gestionăm aceste frici relaționale de mic copil determină, în mare măsură, dezvoltarea noastră ulterioară.

Comportamentul obișnuit la maturitate este modelat de modul cum am învățat să evităm situațiile care ne provoacă frică.

Dacă ne uităm înapoi în istoria noastră emoțională, ne putem explica comportamentul de azi, modul în care ne ocupăm de sentimente și tiparele de bază ale personalității noastre. Acest lucru poate duce, de asemenea, la o experimentare mai conștientă a fricii atunci când mergem pe munte.

Problemele mintale își au adesea originea în gestionarea disfuncțională a emoțiilor noastre.

În psihiatrie, frica este o emoție primară alături de bucurie, tristețe și furie. Tensiunea, nervozitatea, jena, lipsa de încredere în sine, sentimentul de inferioritate, rușinea, vinovăția, remușcările, îngrijorarea și dezgustul sunt înțelese ca forme secundare de emoții.

Frica ne asigură supraviețuirea

Suprimarea sau mascarea constantă a fricii, pe munte sau în viața de zi cu zi ne costă energie și putere. ”Frica îți mănâncă sufletul!” spune o zicală.

„Frica de înălțime” (acrofobia) este o reacție psihologică imprimată biologic, asigurându-ne supraviețuirea de-a lungul evoluției. Ar fi destul de nefiresc să nu ne fie frică, să nu avem astfel de emoții într-o situație expusă. Așadar, a-ți fi frică când mergi pe munte sau te cațări pe stâncă este ceva „normal”.

La fel ca toate fobiile si acrofobia pare să fie o hiper-reacție la răspunsul normal de frică.

Extinderea și experiența fricii depind foarte mult de situație, dar mai ales de caracterul nostru individual – atât genetic cât și învățat. Situațiile percepute de o persoană ca fiind relativ inofensive și cu care se descurcă ușor, pot pune viața în pericol și nu sunt fezabile pentru altă persoană, indiferent de pericolul obiectiv sau de riscul real.

Prin urmare, o rețetă pentru a face față „fricii” pe munte poate fi dezvoltată numai în mod particular, în funcție de situație și de persoana respectivă. Aici joacă un rol extrem de important experiența și calitatea umană, empatia instructorului sau a ghidului, a celui care te învață sau te însoțește pe munte.

Ca alpiniști, pe baza experienței acumulate am învățat și ne-am obișnuit să facem față acestei stări de frică, fiind în continuare capabili să ne cățărăm pe stâncă, să mergem în teren expus avalanșelor de zăpadă și în general, să acționăm pentru a ne atinge obiectivele propuse.

Ca adult, chiar dacă poți să schimbi și să reînveți cum să faci față temerilor tale, nu fiecare dintre noi reușește la fel de bine. Unii nu reușesc niciodată într-o măsură rezonabilă. Dar acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să încerci.

”Este sănătos să îți controlezi frica și totodată, este sănătos să îți fie frică”

(Pauli Trenkwalder)

Surse bibliografice

Revista ”Bergundsteigen

http://www.neuroaxis.ro

http://www.avizpsihologic.ro

http://www.nami.org

http://www.medlife.ro

Categorii: Educație și etică alpină, Instruire în alpinism | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: