Despre instruirea în alpinism (0): Istoria …


Începutul
Momentul naşterii alpinismului românesc poate fi considerat anul 1873, când a luat fiinţă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei – Braşov), devenită în 1881 secţiunea Braşov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană). Din acel moment, munţii din România au început să fie umblaţi tot mai mult, de „domni de la oraş”, ce veneau la munte pentru relaxare. Abia după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte special dedicate turiştilor, cabane / refugii, primii ghizi selectaţi din localnici (1884)… după modelul refugiilor şi ghizilor din Alpi.


Din necunoştinţă de cauză sau neţinând cont de activitatea alpină organizată până atunci, unii autori menţionează eronat alt moment de început:
“…momentul iniţial al alpinismului românesc, se consideră a fi excursia din 1903 [pe valea Horoabei, Bucegi n.n], având ca protagonişti pe Ieronim, Nicolae Bogdan şi Mihai Haret…” (Valentin Borda – Călătorie prin vreme, 1979).

(Constantin Basalâc – Alpinism în munţii noştri, 1971)

(Gheorghe Suman – Alpinismul, şcoală a cutezanţei, 1987).

La mijlocul anilor `30, în România nu exista nici o persoană fizică (ghid montan) sau juridică (club), competentă să instruiască în domeniul alpinismului. Puţinii ghizii montani existenţi, se limitau la trasee de drumeţie şi cel mult, alpinism clasic, iar de instructori în alpinism nici nu putea fi vorba.
Din această cauză, Niculae Baticu s-a decis să meargă în afara ţării, pentru a învăţa ca la carte, tehnica alpină modernă, din acele vremuri.
În 1937 a urmat în Italia un curs de iniţiere în alpinism (împreună cu Constantin Conteş), organizat de Clubul Alpin Italian (CAI), în Dolomiţi. Decis să înveţe mai multe, un an mai târziu (1938), Baticu a plecat şi la un curs de instructor în alpinism (împreună cu Dan Popescu), în Alpii austrieci (Wilder Kaiser).

Baticu (stânga) şi instructorul Peter Aschenbrener (centru), Austria, 1938

În urma celor două stagii de formare în zona Alpilor, Niculae Baticu introduce în Carpaţi tehnicile moderne de căţărare ale momentului, organizând în acest sens, în numele Clubului Alpin Român, primele şcoli de alpinism românesc: 1938 (Bucegi), 1939 (Bucegi, Piatra Craiului).

Importanţa acestor prime două stagii de iniţiere în alpinism este mare, dacă analizăm comparativ cu perioada dinainte, realizările ulterioare: creşterea numărului de practicanţi şi a traseelor noi, din ce în ce mai dificile.
Un singur exemplu îmi vine acum la îndemână: cunoscutul alpinist şi scriitor de literatură montană Ionel Coman. El a fost cel mai tânăr participant la şcolile lui Baticu de alpinism şi ca urmare a celor învăţate acolo, deschide în anii `40, al doilea traseu din Umărul Gălbenele (primul a fost urcat de Baticu, în `35, F. Gălbenele) şi primul din peretele văii Albe. Iar numărul premierelor şi ascensiunilor deosebite realizate de Ionel Coman va continua mulţi ani, flacăra pasiunii montane stingându-se abia recent…

În perioada războiului, Niculae Baticu (instructor civil de alpinism!) introduce tehnica alpină în rândul ofiţerilor vânători de munte (1941). Cei doi ofiţerii superiori coordonatori ai şcolii au fost maiorul Ion Dumitrescu şi lt. Teodor Rosseti – Solescu (coleg de coardă cu Hans Dulfer!).
Din păcate, după 1948, Niculae Baticu a fost nevoit să iasă din viaţa alpină şi nu numai, petrecându-şi o bună parte din tinereţe închis politic.

O nouă politică de stat
În noul regim politic, alpinismul românesc a fost reorganizat integral. Vechile cluburi şi asociaţii private au fost desfiinţate, fiind înlocuite cu asociaţii turistico-sportive populare.
În 1948 s-a înfiinţat „Asociaţia Turismului Popular” (ATP), care avea secţiuni de turism, camping şi alpinism. Preşedintele asociaţiei era ministrul silviculturii (!) iar membrii săi, „…elemente cinstite, provenite din rândul clasei muncitoare” (S. Ţicu – articolul „Noi perspective de dezvoltare a turismului de masă”). Emilian Cristea şi Ionel Coman sunt printre cei chemaţi să sprijine noua asociaţie.

În 1949, s-a înfiinţat Confederaţia Generale a Muncii (CGM), care avea şi secţiune de turism. Dacă ATP-ul a fost desfiinţat doar câţiva ani mai târziu (1950), CGM-ul a reuşit însă, organizarea câtorva şcoli de alpinism importante, cu sute de participanţi şi cu durata de până la două luni!

La toate aceste şcoli, instructorii au fost selectaţi dintre alpiniştii „cu trecut sănătos”, alpinişti amatori formaţi în perioada interbelică sau imediat după război şi care, datorită experienţei acumulate între timp, au putut să îndeplinească temporar, rolul de instructor. Spun „temporar” pentru că nici unul din ei nu era atestat în vreun fel, ca instructor de alpinism şi cu câteva excepţii, nu lucrau ca atare.

Prima şcoală CGM s-a organizat la Curmătura (P. Craiului, 1950). Acum s-au format mulţi alpinişti care, reîntorşi acasă, au dezvoltat alpinismul pe plan local. Printre multe alte nume de alpinişti formaţi acum (128 persoane), amintesc: Traian Flucuş (Zărneşti), Florin Stan, Paul Fozocoş (Bucureşti), Miklos Lorincz, Andrei Moldovan (Cluj Napoca).

În aprilie 1951 s-a organizat a doua şcoală de alpinism CGM (prima de iarnă), la cabana Bâlea Lac (Făgăraşi). La aceasta au participat 36 de elevi, selectaţi dintre cei care s-au evidenţiat la şcoala precedentă.
În iunie acelaşi an, s-a organizat a treia şcoală de alpinism CGM, în cheile Turzii, la care au participat 56 de cursanţi. Printre instructorii folosiţi la şcoala din chei, găsim nume ale elevilor la primele şcoli CGM. Tot în 1951 s-a organizat şi a doua şcoală de alpinism de vară, în zona Peştera (Bucegi), la care au participat 112 cursanţi.

În august şi septembrie 1952, la Podragu (Făgăraşi) şi Peştera (Bucegi), se organizează alte două şcoli de alpinism CGM. Prima a fost de perfecţionare. Şi de această dată, o parte din instructorii au fost selectaţi din rândul alpiniştilor amatori cursanţi la stagiile anterioare, care aveau abilităţi deosebite.

În 1953 s-a organizat ultima şcoală de alpinism sub egida CGM, la cabana Bâlea Lac. Au participat 38 de persoane.

Ca şi şcolile de alpinism organizate de Baticu (în numele CAR), în anii `30, aceste şcoli organizate de CGM în anii `50, au avut o importanţă foarte mare. Practic, în cadrul lor s-au format alpiniştii care, în următoarea perioadă de timp, au propagat alpinismul în ţară, au înfiinţat secţii de alpinism pe lângă diferite instituţii, au format noi alpinişti şi au pus în valoare zone noi de căţărare.
Într-un manual de alpinism apărut câţiva ani mai târziu, putem citi:
„În ţara noastră, în anii de democraţie populară, alpinismul a fost îmbrăţişat de un mare număr de tineri, devenind accesibil oamenilor muncii care în trecut erau ţinuţi departe de activitatea cluburilor alpine burgheze.” (Mircea Bogdan – Îndrumător de alpinism, 1958)

Alpinismul ca sport
Acum trebuie remarcat un lucru extrem de important.
După al doilea război mondial, la nivel internaţional, alpinismul a rămas în continuare, o formă de turism montan, aşa cum era şi cazul schiului. Doar în mod secundar, o dată cu avântul tuturor sporturilor în general, alpinismul a devenit şi sport, fiind organizat în federaţie sportivă (de exemplu, FFME în Franţa şi BMC în Marea Britanie).
În România însă, situaţia a fost alta. Alpinismul a fost desfiinţat ca formă de turism montan, fiind tratat exclusiv ca sport, organizat în asociaţii sportive. Excepţie de la această transformare forţată, a făcut doar forma cea mai uşoară de mers pe munte – drumeţia – care a continuat să funcţioneze în continuare ca formă de turism, alături de alte forme precum turismul pe litoral sau balnear, fiind organizată sub auspiciile Oficiului Naţional de Turism (ONT) şi mai târziu Biroului de Turism pentru Tineret (BTT).

Pe lângă uniunile sindicale, s-au înfiinţat primele asociaţii sportive de alpinism (1950): Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Roşie, Metalul, Avântul şi Ştiinţa. Separat, s-au înfiinţat asociaţia Voinţa (pe lângă cooperativele meşteşugăreşti) şi cluburile militare Armata şi Dinamo. Ulterior, au apărut şi alte secţii sportive, cum a fost cazul cluburilor universitare.
Pentru a fi asemenea altor sporturi, turele alpine au trebuit să fie catalogate, pe baza lor fixându-se normele de clasificare sportivă.
Primele categorii sportive stabilite, au fost următoarele:
· Maestru emerit;
· Maestru;
· Categoria I;
· Categoria a II-a;
· Tineret

Începând cu 1953, în România au început să se organizeze concursuri de alpinism (alpiniade). Astfel, toate cluburile de alpinism existente în ţară, au fost incluse într-un sistem competiţional naţional, cu clasamente, campioni şi campionate în toată regula. Scopul principal al alpiniştilor, cel puţin oficial, a devenit acela de a se antrena pentru campionat. Cât de pozitiv sau nu, a fost acest mod de organizare a alpinismului în România, este o altă poveste, ce nu face scopul acestui articol.

Din 1954, conform unei decizii a Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, turele alpine au fost asimilate cu competiţiile sportive şi valorificate precum în alte sporturi: locul I, II, III – în campionatul naţional (campionat internaţional nu exista) şi prin acordarea de categorii sportive, dacă se parcurgeau anumite trasee.

Acest mod de organizare al alpinismului nu a fost deloc nou, ci doar copiat şi adaptat în ţară, după sistemul sovietic. România a fost, de altfel, singura ţară comunistă ce a copiat acest sistem.
Pentru a ocupa locuri bune în campionat, alpiniştii sportivi trebuiau să se antreneze, căţărându-se şi mergând pe munte, cât mai mult posibil. Aceste antrenamente nu se puteau desfăşura fără supravegherea unui „antrenor” de alpinism.
Antrenorul de alpinism, nu era altcineva decât un alpinist mai vechi, numit de directorul instituţiei pe lângă care funcţiona clubul sau recunoscut implicit de cei din jur, ca antrenor. Aşa a fost cazul primilor antrenori de la cluburile Armata (Emilian Cristea) şi Dinamo (Emil Fomino) – de exemplu – numiţi pe funcţii doar pe baza experienţei acumulate ca urmare a practicării alpinismului în timpul liber şi nu ca urmare a unei formări profesionale, a unor studii în domeniu.

În urma deciziei din 1954, de echivalare a turelor alpine cu competiţiile sportive – decizie care există şi astăzi, la nivel oficial! – s-a simţit nevoia unificării metodelor de antrenament, fiind organizat un stagiu în acest sens, în luna iulie (Curmătura, Piatra Craiului).

Despre succesul noului mod de organizare a alpinismului, ne putem face o idee dacă citim că la şedinţa pe ţară a Comisiei Centrale de Alpinism (iunie 1956), s-a arătat că
„…munca depusă pe plan local, s-a îndreptat prea mult spre alpiniştii fruntaşi, neglijându-se asigurarea bazei de masă a alpinismului. Nu s-au depus suficiente eforturi pentru atragerea femeilor în practicarea acestui sport, precum şi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare…” (conform N. Baticu – „Pe crestele Carpaţilor” 1984).
Sau
„…întrecerile pe stânci… au îngustat şi limitat activitatea alpină, provocând pe de o parte neglijarea altor preocupări… iar pe de altă parte, a angrenat numai vârfurile, neglijând ridicarea cadrelor noi şi angrenarea lor în practicarea acestui sport” (E. Cristea – Buletinul informativ CCFS 2/1956).

În 1957 s-a înfiinţat Uniunea de Cultură Fizică şi Sport, precum şi primele federaţii pe ramură de sport. Alpinismul a continuat ca activitate sportivă, în cadrul Federaţiei Române de Schi – Bob care a organizat, în continuare, campionatul naţional şi competiţiile regionale.

În 1959, FRSBA a organizat o şcoală de instructori în alpinism la nivel naţional, în cheile Bicazului, coodonatorul ei fiind Alexandru Floricioiu. Profesorii – instructori erau, iarăşi, persoane cu o bogată experienţă în practicarea alpinismului, dar ca amatori: Paul Fozocoş, Emil Fomino…
În acelaşi an, în zona Peştera – Padina (Bucegi) se organizează o şcoală de alpinism pentru începători, la care au participat 30 de persoane. Vorbind la finalul ei, Alexandru Floricioiu a spus, printre altele: „… în 1953, la Bâlea, a avut loc ultima tabără de alpinism. Printre elevii de atunci se numărau Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ladislau Karacsony, Ion Balteş, Florin Stan. Ce surprize frumoase ne vor rezerva elevii de la Peştera?”

O dată cu răspândirea alpinismul în diferite centre din ţară, asociaţiile sportive locale au început să organizeze, pe plan local, mici şcoli de alpinism pentru atragerea de noi sportivi.
Aşa a fost cazul, de exemplu, în:
– valea Jiului unde, asociaţiilor CFR Petroşani şi Vâscoza Lupeni care, o dată înfiinţate, au organizat un curs de alpinism cu 30 persoane, având ca coordonator pe Paul Fozocoş, 1959;
– Vadu Crişului, stagiu organizat de alpiniştii orădeni Adalbert Kerekeş şi Gheorghe Fenyeş, în calitate de campioni republicani de alpinism, 20 persoane, 1962;
– Sibiu, curs organizat de asociaţia Independenţa, pe post de antrenor fiind Toma Boerescu,1963;

În anul 1962, activitatea de alpinism a ieşit din cadrul Federaţiei de Schi Bob, fiind alipită activităţii de orientare turistică (turism sportiv), în cadrul unei Comisii Centrale de Turism – Alpinism. Aceasta a organizat în iunie – iulie 1965, în Bucegi, un curs de perfecţionare a antrenorilor şi instructorilor în alpinism. Cursul a fost coordonat de alţi “antrenori amatori”.

În 1967, alpinismul a fost iarăşi reorganizat, fiind desfiinţată Comisia Centrală şi înfiinţată Federaţia Română de Turism – Alpinism (FRTA). În cadrul acestei noi federaţii, este constituit pentru prima dată lotul naţional de alpinişti, în mod similar celorlalte sporturi, antrenorul lotului fiind numit Dan Pichiu.

La mijlocul anilor `60, Alexandru Floricioiu a devenit prima persoană cu studii superioare în domeniul alpinismului, în urma absolvirii Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS), cu specializarea “alpinism”. Dar „…una din chestiile pe care i le reproşez lui Floricioiu, este că el a terminat IEFS-ul cu specializarea alpinism şi după el, nu a lăsat pe nimeni să mai facă această specializare…” (interviu Dan Vasilescu – ALPIN info nr.5/2002).

Fiind organizat exclusiv ca sport, cu competiţii şi categorii sportive, alpinismul românesc era defazat şi relativ incompatibil cu modul vestic de organizare, unde competiţia în alpinism nu exista.
În Alpi de exemplu, alpinismul funcţiona (şi funcţionează şi astăzi!) în primul rând ca formă de turism, cu ghizi – ghizi aspiranţi şi doar în mod secundar ca sport performant (nu competiţional!), cu instructori formaţi de către federaţia de specialitate.

Alpinismul ca formă de turism
Pe scurt, câteva cuvinte despre existenţa în ţară, a alpinismului ca turism…
În România, primii ghizi de munte au apărut în 1884, fiind formaţi şi organizaţi de către SKV, care a realizat primele carnete şi insigne de ghid. Începând cu 1891, secţia Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea şi formarea ghizilor selectaţi, în primul rând, din rândul populaţiei din zona montană.

În 1906 în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii şi de întrajutorare pentru ghizii montani, ghizi precum: C-tin Sandul, Ion Uşieru, Ion Moldovan (zona Bistriţa), Ion Stănilă senior şi junior (zona Bucegi), Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârţişoara), Savu Drăguţ (Savu) sau Ion Coţofană (Făgăraşi).

În zona Bucegi, în afară de membrii familiei Stănilă care, timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870 – 1982), au devenit faimoşi ghizii Nicolae Butmăloi şi Nicolae Gelepeanu. Înainte de război, de numele lor sunt legate primele trasee în abruptul Bucegilor şi diferite toponime.

Ghidul Butmăloi (centru stânga) pe platoul Bucegilor, anii `20

După schimbarea regimului politic în România, ghizii montani au dispărut total, alpinismul fiind transformat exclusiv în sport. Meseria de ghid montan a reapărut oficial după anul 1968, când a fost înfiinţat Biroul de Turism pentru Tineret (BTT).
Ghizii BTT au fost pregătiţi însă, cu precădere pentru drumeţia montană, ramura „mersului pe munte” care a rămas ca formă de turism, funcţionând în paralel cu restul alpinismului privit ca sport şi organizat în cadrul Federaţiei de Turism(!) – Alpinism.

Şi puţină amestecare…
Puţinii alpinişti români care au reuşit să iasă în afara ţării, în anii `70 – `80, au observat că lucrurile în alpinism sunt cu totul altfel organizate în alte ţări. Ca atare, au încercat să schimbe modul de organizare al alpinismului românesc, prin eliminarea competiţiei…
Nu s-a reuşit acest lucru dar, la jumătatea anilor `80, se observă o tendinţă de apropriere şi de echivalare a calificărilor sportive, cu cele din turism, prin realizarea unor categorii sportive hibrid:

„Titlurile alpine reprezintă echivalentul în activitatea de alpinism, a categoriilor de clasificare din celelalte discipline sportive. Sistemul titlurilor alpine este asimilat sistemului clasificării sportive… În activitatea de alpinism se acordă cinci titluri:
Categoria III: alpinist sau alpinist ghid aspirant;
Categoria II: alpinist ghid;
Categoria I: alpinist instructor;
Categoria: maestru;
Categoria: maestru internaţional;
…Titlurile se acordă alpiniştilor pentru întreaga activitate desfăşurată, indiferent de perioada de timp în care au fost satisfăcute de către aceştia, a condiţiilor stabilite pentru acordarea titlului”
(Buletinul Alpin, nr.2/1988).

În anii `80 – jumătatea anilor `90, federaţia de alpinism a organizat aproape anual, tabere de iniţiere şi perfecţionare în alpinism, sub titulatura „Şcoala Naţională de Alpinism”. În cadrul acestora, au fost formate noi generaţii de alpinişti.
Din păcate însă, lipsa unei coerenţe în activitate în domeniul instruirii (metodologii şi instrumente de lucru), a făcut ca aceste „şcoli naţionale” să fie de o calitate tot mai slabă, până când s-a decis oprirea lor.

După 1989
Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a însemnat pentru alpinismul românesc, o cădere în gol, un mare recul, din mai multe motive. Amintesc două cauze.
1. Dispariţia majorităţii asociaţiilor sportive de alpinism, care au funcţionat pe lângă întreprinderi ce au falimentat sau au renunţat la activităţile auxiliare.
Nemaifiind susţinute financiar, cele mai multe asociaţii sportive nu şi-au mai permis să plătească salarii sau să deconteze participarea la concursuri, ceea ce a determinat pe cei mai mulţi alpinişti să renunţe şi să se reorienteze spre alte activităţi. Rămase fără sportivi şi fără rezultate sportive, asociaţiile s-au autodizolvat în cea mai mare parte;

2. Reducerea activităţii oficiale de alpinism (alpiniadele), în paralel cu dezvoltarea căţărării libere.
Escalada în România a apărut, într-o formă primitivă, încă de la mijlocul anilor `80, în rândul alpiniştilor din Cluj şi Bucureşti. Oficial însă, această activitate a fost „recunoscută” abia după 1989 când, dezmembrarea Federaţiei Române de Turism Alpinism (FRTA), a dus la apariţia Federaţiei Române de Alpinism şi… Escaladă (FRAE).
Competiţia în alpinism a dispărut în 1996, când s-a organizată ultima alpiniadă oficială. De fapt, competiţia nu a dispărut total, ci a fost reorientată către noile ramuri apărute: escalada şi schi-alpinism;

Lipsită de un control al cluburilor de alpinism existente în teritoriu (multe fiind ONG-uri nou înfiinţate), cu tot mai puţini membri afiliaţi şi implicit, o activitate din ce în ce mai redusă, federaţia de alpinism şi-a pierdut tot mai mult din importanţă în cadrul mişcării alpine din România.
Dar chiar dacă astăzi, alpinismul sportiv – competiţional nu mai există în România, alpinismul ca formă de turism a reapărut, iar numărul practicanţilor este în creştere. Se remarcă acest lucru şi dacă luăm în calcul, doar numărul celor care merg anual pe munţi din afara ţării, pe vârfuri consacrate precum Mont Blanc sau Matterhorn.

Alpinismul a redevenit azi în România, ceea ce a fost dintotdeauna la nivel internaţional: o formă de turism montan, ce consta în urcarea pe munte de plăcere, pe trasee mai mult sau mai puţin dificile.

 

„Forma modernă de practicare a alpinismului în ţara noastră îşi are începutul în anul 1912, când pentru prima dată s-au escaladat peretele nordic al Văii Gălbenelelor, fisura centrală din Bucegi, umerii Pietrei Craiului şi traseul clasic Piatra Altarului din Ceahlău…”

Până la mijlocul anilor `30, alpiniştii români membri în diferite organizaţii, au realizat lucruri interesante şi frumoase pe plan naţional, mai puţin relevante pe plan internaţional.
Amintesc prima expediţie românească în Caucaz (vf. Kazbek, 1912), premiera crestei Arpăşel (Făgăraşi, 1912), premiera de iarnă a văii Seci a Caraimanului (1932), Turnul Seciului din v. Horoabelor, unde au fost folosite primele pitoane din Bucegi (1932), premiera vârfului Picătura (Bucegi, 1934)… În aceeaşi perioadă, pe plan internaţional, se deschideau primii şesari în Dolomiţi, se urcau marii pereţi nordici din Alpi şi „se atacau” optmiarii din Himalaya.

Se poate spune că perioada de aproximativ 60 ani (1873 – 1935) a fost o perioadă eroică, „de aur”, a alpinismului românesc, în care oamenii descopereau munţii, pătrunzând pe văi şi pe muchii, evitând însă pereţii de stâncă. Unii considerau chiar că urcarea lor, căţărarea pe verticală, este imposibil de realizat.

Apariţia alpinismul tehnic
Primii paşi în alpinismul tehnic, se consideră că s-au făcut abia după ce Niculae Baticu, Dan Popescu şi Ion Trandafir au urcat „Furcile” din peretele Gălbenele (1935). Asta pentru că această ascensiune a fost ca un bulgăre ce a luat-o la vale, realizându-se ulterior acestui moment, trasee tot mai spectaculoase şi dificile, în special în Bucegi: Surplomba Mare din Gălbenele (1938), Fisurile Centrale din peretele Văii Albe (1940), traseul celor 3 surplombe (1946)…

În mai multe manuale româneşti de alpinism, momentul naşterii alpinismului tehnic este de asemenea localizat eronat:
„Alpinismul tehnic a început să fie practicat la noi tot în masivul Bucegi, cu aproximativ 50 de ani în urmă, dată când au luat fiinţă şi primele unităţi de vânători de munte, ca şi primele organizaţii sportive care practicau alpinismul acrobatic.

Categorii: Instruire în alpinism, Istorie alpină | Etichete: , , , , , | 4 comentarii

Navigare în articol

4 gânduri despre „Despre instruirea în alpinism (0): Istoria …

  1. Leslie

    O pagina pasionanta, obiectiva si instructiva despre alpinismul romanesc. Pe cand o carte intradevar obiectiva completa si realistica despre alpinismul romanesc??? les

  2. Frank (email)

    …alpinismul romanesc a fost groaznic de izolat. Ca sistemul competitional a fost copiat de la sovietici, este perfect adevarat. Numai ca pe cand rusii au produs si performanta, pe langa ca „au vrut sa demonstreze si superioritatea sistemului politic”, in special prin sport -pt ca in sport este mult mai usor sa obtii performante decat in alte domenii, romanii la un moment dat s-au izolat si de rusi. Asta a fost si ce s-a facut si pe plan general, politic. Sistemul romanesc in alpinism a fost in final cu totul rupt si de cel sovietic. Este insa adevarat ca Cristea a reusit sa imprime o anume dinamica, si treaba a crescut pe masura ce Romania a cunoscut pana pe la inceputul anilor 70 o oarecare prosperitate. La fel au crescut si celelalte ramuri ale alpinismului – ale mersului pe munte, s-au mai facut cabane, s-au marcat trasee turistice etc. Numai ca totul a fost strict directionat si supervizat dpv politic. Alpinismul a fost un sport „strategic”. Cluburile cele mai puternice aú fost cele militare. Titlurile sportive au fost de fapt o adevarata scoala de cadre, iar controlul asupra cine ce face, s-a facut si prin modul cum se distribuiau materialele sportive. In mod legal se puteau face rost de materiale numai prin intermediul structurilor oficiale, ale federatiei. Tot ce nu urma calea aceasta era potential ilicit: adica facut rost de la VM, adica furat, adus de afara… in conditiile in care era in principiu interzis de facto. cine nu se incadra in schema, nu beneficia de „avantaje”… scoateri din productie… materiale … cantonamente … perspectiva pentru viitor etc. Este evident ca au existat destui care s-au inregimentat, era de fapt „normalitatea”, la fel cum au fost destui care au sustinut sistemul… inclusiv pe linie politica. au existat insa bineintels si neinregimentati.Competitia avea doua directii principale. Pe de o parte baterea de trasee si pe cealalta parcurgerea de trasee. Partea cu baterea era verificata, prin omologare. omologate erau numai cele care indeplineau „normele de siguranta”. Materialele pentru batut erau puse la dispozitie in mare parte de sistem. Iar cine batea nu era ales chiar intamplator. Traseele batute dupa „norme”, dintr-o anumita perspectiva, preparau traseele pentru „campionatul de alergat prin trasee”. De aici vezi canalizarea stricta spre trasee BATUTE. Performante de genul strict alpin, asigurate firav cu batut si scos, nu prea erau dorite… pt ca nu se puteau omologa, nu corespundeau „normelor”. Ca si o paranteza, pe undeva prin „pe crestele carpatilor” povesteste baticu ca au fost romanii la un concurs prin bulgaria si au luat-o in barba… pt ca bulgarii i-au bagat in trasee nebature… La fel ce povesteste Vasilescu pe situl car despre risc… Au fost romanii in elvetia saxona si au dat-o in bara pt ca au trebuit sa catere in trasee pe care trebuiau sa le asigure ei… au dat-o in bara pentru ca era „prea riscant” pentru „alergatorii prin trasee”!!!Care va sa zica lumea era invatata sa aiba trasee batute. alpinismul insemna pentru majoritatea parcurgerea traseelor batute… Alpinimul nu insemna, sau prea putin, capacitatea de a te misca autonom in perete… autonomia… independenta… liberul arbitru nu erau insusiri care sa fi fost incurajate de sistemul comunist. Si asa a ramas. alpinistii romani repeta eventual, prea putin au chemare spre premiere. si atunci de unde performante?…

  3. Dan Vasilescu (email)

    …Trebuie sa ai in vedere in primul rand ca marea majoritate a instructorilor si antrenorilor FRTA si FRAE am fost voluntari, adica nu am primit nici un ban de la federatie la aceste scoli (in afara de masa, casa si diurna), exceptie fiind unele scoateri din productie.Deci mergeam pe timpul, echipamentul si banii noastrii, atat la scoli cat si la campionate, motiv pentru care au fost si sistate scolilenationale prin anii 2000 (dar erau gratuite, tine cont de acest aspect).Sigur ca situatia actuala este cu totul alta si vechile scoli sau programe sunt mult depasite, dar in „lagarul socialist” alte mijloacesi posibilitati nu existau…Eu propun o masa rotunda cu aceasta tema, asa cum ai organizat cu ani in urma, la Galati, pentru care va invit sa o organizam la Caminul Alpin Busteni, impreuna cu FRAE…

  4. Marian

    Pentru dl Vasilescu…In articol, nu vorbesc despre calitatea si eficienta ca alpinist sau instructor de alpinism, a persoanelor care au instruit in cadrul scolilor. Sunt convins ca fiecare a pus suflet in tot ceea ce a facut, ca instructor voluntar, incearcand sa fie cat mai bine, in conditiile date. In articol, m-am referit la eficienta modului de organizare a sistemului, a instructorilor voluntari – ca grup, in cadrul federatiei.Iar modul de organizare in FRTA/FRAE, din acest punct de vedere, a fost deficitar. Nu stiu de ce, pot doar presupune. Dovada ineficientei sistemului federal este faptul ca, desi la noi se face alpinism de aproape un secol, azi in Romania inca nu exista un corp de instructori in alpinism recunoscuti national (si cu colaborari internationale), manuale de alpinism moderne, scoli de alpinism consacrate… Toate acestea trebuiau sa exista pana acum… dar din pacate, nu prea sunt. Şi nu este doar vina celor de azi. Dar scopul articolului istoric nu este de a cauta vinovati. Nu este cazul.Articolul are doar rol informativ, iar mesajul d-voastra vine foarte bine in completarea lui.Ar fi bine sa vina si alti alpinisti/instructori, mai vechi sau mai noi, sa-si exprime punctul personal de vedere. Doar asa se aduna informatii si cititorii raman cu ceea ce este bine si corect…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: