O istorie a protectiilor mobile (2): Aparitia nucilor


 

Nu este neapărat nevoie…

Alpiniştii britanici au demonstrat, de-a lungul timpului, că nu este neapărat necesar să fii înconjurat de munţi, pentru a practica alpinismului…

Ei au urcat în premieră vârfuri importante din Alpi, Caucaz, Anzi, ei au înfiinţat primul club alpin din lume (Alpine Club, 1857), ei au deschis primele trasee de alpinism tehnic (A.F. Mummery, Grepon – Alpi, 1881), ei au făcut primele expediţii la altitudine…

Tot alpiniştii britanici au arătat că poţi să te caţări şi în afara muntelui şi alpinismului (mountaineering), urcând micii pereţi de stâncă din insulele britanice ce seamănă aşa mult cu Măcinul dobrogean.

Aşa a apărut la ei, de altfel, termenul de „climbing” total separat de „alpinism”, o chestie unică şi ciudată la momentul respectiv – începutul secolului XX. Abia după aproape 70 de ani, în alte ţări a apărut căţărarea în afara muntelui, activitate numită în România „escaladă” – din similarul cuvând franţuzesc.

Tot britanicii au fost cei care, începând cu anii `20-`30, au continuat filosofia lui Paul Preuss, de căţărare fără pitoane, „by fair means”… folosind pentru protecţie împotriva căderii, pietricele înţepenite în fisuri.

 


Faimosul Paul Preuss, la începutul secolului XX

Căţărătorii britanici au evitat utilizarea pitoanelor pentru protecţie la cădere, nu din motive ecologice – cum este cazul astăzi, peste tot în lume – dar din motive pur etice, fiind considerat total înjositor să baţi pitoane. Astfel se face că, de comun acord, comunitatea alpiniştilor britanici a decis să interzică utilizarea lor pe mici pereţi din insule.

Epoca de piatră

Una din primele ascensiuni cu pietre pe post de protecţii, a fost pe traseul „Piggot`s Climb” (Ţara Galilor), realizată de Morley Wood în 1926!

Foarte multe trasee deschise în acei ani, mai ales în anii `40 – `50, au fost urcate în acest mod, de-a lungul liniilor naturale (fisuri, hornuri), folosind exclusiv protecţii naturale: pietricele înţepenite, bucle de coardă pe după ţancuri, clepsidre.

În Anglia, la baza traseelor, era un lucru obişnuit ca cei care se căţărau să-şi umple buzunarul cu numeroase pietricele, de dimensiuni şi forme variate.

În 1954, britanicii Joe Brown şi Don Whillans au folosit astfel de pietricele în ascensiunea feţei vestice din Aiguille de Blaitiere (Chamonix, Alpi). Echipa franceză care a repetat traseul, imediat după premieră, au declarat că englezii erau nişte căţărători mutanţi. Nu ştiau tehnica cu pietricele!

Pentru a se prinde de pietricele înţepenite, britanicii foloseau cordelină de 5-7-10mm pe care, pentru a o face rigidă, o fiebeau în sirop de zahăr!

Epoca de fier
La mijlocul anilor `50, pietricele au fost înlocuite cu piuliţe metalice, Jack Soper fiind unul din „responsabilii” acestei evoluţii. Este greu de spus exact cine a venit cu ideea, pentru că ele au început să fie utilizate aproape simultat, în mai multe zone din Anglia.
 

Piuliţe pe şnur… protecţie împotriva căderii

Modul de utilizate a piuliţelor era acelaşi, ca şi în cazul pietricelelor, evoluţia constând în bucla de cordelină deja introdusă prin piuliţă, astfel fiind mai uşor de transportat.

În drum spre peretele Cloggy (Clogwyn dur Arddu, Ţara Galilor), Jack Soper şi Dave Gregory adunau piuliţe vechi, de pe calea ferată ce leagă Snowdon cu Llanberis. Chiar exista o superstiţie atunci, ca dacă vor găsi măcar o piuliţă, atunci vor avea success în ascensiunile din acea zi!

 

Prima nucă metalică

În 1961, un inginer mecanic din Sheffield, John Brailsford, a creat prima nucă, botezată „Acorn”, dintr-un aliaj de aluminiu. Ea a început să fie scoasă pe piaţă de către Roger Turner Mountain Shop, în Nottingham.

Cum multe trasee dificile erau abordate prin tehnica bavarezei sau a cheilor de mână, era nevoie de protecţii mai mari, pentru fisuri mai largi. Tot John Brailsford a fost cel care a făcut primele nuci din lemn de balsa – o specia din America de Sud – de formă tronconică. Realizată apoi din aluminiu, a apărut nuca MOAC, folosită de nume mari din alpinismul britanic. Pentru ancorare, era folosită o buclă de coardă de 9mm diametru, ceva mai groasă şi mai rezistentă la tăiere.

 

Nuca MOAC (stânga) şi Acorn

Charles Curtis este printre primii care a construit nucile pe cablu metalic, inspirându-se din scările speologice folosite de cei din clubul universităţii din Sheffield. Primele prototipuri au fost un eşec, o nucă cedând în timpul repetării traseului „Vector” din Tremadog. Jack Soper a căzut într-o bavareză finală, cablul nucii explodând la şoc. Problema care era cu îmbinarea cablului a fost rezolvată ulterior.

În anii `60 au apărut mai multe modele de nuci, precum „Spud” (produse de John Earnshaw), „Murphys” (Terreence Murphy), „Crackers” (Trevor Peck), Troll (Tony Howard).

În 1966, într-un fost cinematograf, a luat fiinţă firma „Clogg” – proprietari Denny Moorhause şi Shirley Smith. O zi bună de muncă la Clogg era considerată, pe atunci, ziua în care se produceau 24 de nuci!

La finalul lui 1966, Denny Moorhouse a realilzat primele nuci hexagonale, model ce a inspirat ulterior multe altele. Numărul 6 era botezat „Jumbo” iar numărul 7 „Mammoth”.

În scurt timp, Clogg a devenit sinonim cu termenul „nuci”, la nivel mondial, reuşind ca până la începutul anilor `70 să producă o gamă variată de nuci pasive, pentru fisuri diverse.

 

 

Nucile în SUA

În Statele Unite, printre primii care a introdus şi promovat nucile a fost Royal Robbins. Înarmat cu un set de nuci cumpărate în 1966 din Marea Britanie, de la magazinul lui Joe Brown (Llamberis), împreună cu soţia lui, a reuşit să urce doar cu nuci, în premieră, traseele „Boulderfield” şi „Nutcracker”.

De asemenea, un rol important l-au avut şi cele câteva articole publicate de Robbins „Nuts to you” (1967 – Summit) sau „Preserving the cracks” (1972 – American Alpine Journal). Baterea şi scoaterea repetată a pitoanelor distrugeau în mod ireversibil fisurile, aşa că utilizarea nucilor erau cea mai bună variantă!

Doug Robbinson a tratat acest subiect în catalogul firmei „Chouinard” din 1972, într-un articol intitulat „The whole art of protection”. Yvon Chouinard a fost cel mai mare producător de pene în SUA, la vremea respectivă şi tot el este cel care a realizat a doua ascensiune a lui „Nutcracker” împreună cu… Royal Robbins.

În 1971, Chouinard a scos pe piaţă primele nuci hexagonale regulate, inventate de el şi Tom Frost. Faţă de modelul britanic, nucile americane erau mult mai evoluate, dar nu permiteau montarea decât în 3 poziţii.

Chouinard continuă să scoată noi tipuri de nuci pe piaţă: „Stoppers” (1972), excentricele „Polycentric” (1974) – ce permiteau montarea în 4 poziţii, „Tube” şi „Crack’n-Ups” (1975), reuşind să creeze un adevărat arsenal de echipament pentru noua tehnică „curată” de căţărare.

De-a lungul timpului, în Statele Unite apar mai multe tipuri de nuci şi dispozitive de protecţie sau înaintare, multe supravieţuind până azi: „Cooperhead” (1968), „Foxhead” (1970), „Arrowhead” (1974) – realizate de Bill Forrest, „Tricam” (1973, Greg Lowe).

 

Revoluţia nucilor clasice

În Anglia, la finalul anilor `70, Mark Vallance îmbunătăţeşte în mod radical nucile piramidale clasice, obţinând primele nuci curbate, ce permitea fixarea lor în fisură, în trei puncte distincte. Aşa apare pe piaţă setul de nuci „Rocks” produs până azi de firma Wild Country, disponibile azi şi în România!

 

De-a lungul timpului, nucile au evoluat considerabil, de la simple pietricele şi piuliţe, până la nuci curbate cu cablu metalic sau „nucile active” scoase pe piaţă tot de Wild Country. Şi o dată cu acestea, a evoluat şi etica „clean climbing” în căţărarea mondială.

Astăzi, utilizarea protecţiilor mobile nu mai este un lucru ce ţine exclusiv de etica şi stil, cât mai ales de protecţia mediului şi a pereţilor de piatră – locul de joacă al căţărătorilor.

În România, protecţiile mobile au fost folosite sporadic, de o mână de alpinişti şi căţărători mai conectaţi la tendinţele din occident, în anii `80 – `90.

Primul stagiu de pregătire tehnică şi etică în „clean climbing” şi big wall, a avut loc abia la începutul anilor 2000 (Buila Vânturariţa, 2002), fiind organizat de alpinistul francez de origine română Leslie Fucsko.

Prima şi singura zonă din ţară în acest moment, în care se promovează căţărarea cu protecţii mobile şi există chiar un Cod Etic în acest sens, se găseşte în sud estul României, în afara lanţului Carpaţilor: cheile Dobrogei (calcar) şi în munţii Măcin (granit).

BIBLIOGRAFIE

BCM – The first 50 years

http://www.needlesports.com/nutsmuseum/nutsstory.htm

Categorii: Istorie alpină | Etichete: , , , , | 2 comentarii

Navigare în articol

2 gânduri despre „O istorie a protectiilor mobile (2): Aparitia nucilor

  1. Razvan Petrosani

    Dar nu exista foarte multi cataratori care isi si permit sa isi cumpere nuci si frienduri …

  2. Marian

    Salut Răzvan,

    protecţiile mobile nu sunt ieftine, nici în România şi nici în alte părţi. Dar poţi spune ce componente din echipament de alpinism sunt ieftine?

    Decizia unui alpinist de a utiliza sau nu protecţiile mobile, nu se ia în funcţie de preţul echipamentului… ci după cu totul alte criterii, care ţin de stil, etică şi respect faţă de tine însuţi şi de munte/perete.

    Dacă vrei să zbori, îţi cumperi echipamentul de zbor!

    Dacă vrei să te caţări cu mobile, îţi achiziţionezi ce trebuie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: