Torre Innominata – „Flacăra Eternă” arde în continuare…

În vara anului 1989, o echipă formată din patru căţărători de top s-a deplasat în valea Trango (Karakorum, Pakistan), pentru a încerca să deschidă o rută nouă în faimosul turn „Torre Innominata” (Nameless Tower, 6.251m). Este vorba de faimoşii Kurt Albert, Wolfgang Gullich, Christof Stiegler şi Milan Syroka.

Pe durata a doua luni, cei patru au dus o bătălie continuă cu vremea proastă, ninsori abundente şi avalanşe, reuşind în cele din urmă să atingă umărul sudic, aşa numita „Sun Terrace” (Terasa Soarelui, 5.500m).

A doua zi dimineaţă, vremea s-a îmbunătăţit considerabil, răsăritul soarelui înroşind faţa superioară de granit cu care se continuă traseul. Numele liniei a fost sugerat, iar bocancii de plastic au fost schimbaţi cu espadrilele…

După ce au urcat primele lungimi de coardă în perete, montând corzi fixe, echipa a coborât în tabăra de bază, pentru o pauză de două zile, în vederea ascensiunii finale.

Din păcate însă, după ce totul a mers perfect, în jumătatea superioară a peretelui final, Gullich a căzut accidentându-se la gleznă. Mai târziu, întors acasă, avea să fie diagnosticat cu ligamentele rupte. O astfel de accidentare la 6.000m altitudine înseamnă, în cele mai multe cazuri, sfârşitul expediţiei. Dar nu a fost cazul acum.

După ce a fost coborât din perete, Gullich a rămas pe umărul sudic unde, cu aspirine şi gheaţă încerca să micşoreze durerea. Kurt Albert şi Chirstof Stiegler au reintrat în perete, continuând traseul. La scurt timp după ce au depăşit lungimea în care s-a accidentat Gullich, cei doi au fost nevoiţi să traverseze la dreapta, atingând vârful pe 18 septembrie 1989, pe ruta yugoslavă, vecină.

Stiegler şi Syroka s-au întors în Germania în timp ce Albert şi Gullich au decis să mai rămână, cu speranţa să finalizeze ultimii 200m ai traseului lor. Primul rupt de oboseală, după zile în şir de căţărare fără pauză, iar al doilea cu ligamentele rupte la gleznă…

După şase zile de căţărare, două lungimi de artificial şi o cădere periculoasă în aproprierea vârfului, cei doi au reuşit să atingă zona uşoară, ce precede vârful. Visul lor a devenit adevărat, traseul „Eternal Flame” deschizând o nouă dimensiune a căţărării libere în Himalaya: 9-/9 UIAA şi patru lungimi de artificial.
„Eternal Flame” a devenit un obiectiv râvnit de alpiniştii de top mondial.

Pentru următorii 20 de ani, vremea capricioasă, altitudinea, fisurile îngheţate şi temperatura mult sub zero grade, care s-au adăugat la dificultăţile tehnice ale traseului în sine, au făcut ca toate tentativele de repetare să fie abandonate. Însă câţiva paşi s-au făcut totuşi…

În 2003, Toni Arbones (Spania) împreună cu elveţienii Denis Burdet şi Nicolas Zambretti au reuşit, după 17 zile, să parcurgă la liber ultimele două lungimi de artificial.
În 2005, fraţii Pou (Iker şi Eneko) au descoperit o variantă de liber extrem de dificilă la lungimea a 10-a, dar vremea rea i-a determinat să se retragă.

În acest an însă, în luna august, ajutaţi de o vreme perfectă, fraţii Alexander şi Thomas Huber au reuşit să parcurgă traseul „Eternal Flame” integral la liber.

În doar şapte zile au reuşit să atingă „Sun Terrace” şi după alte patru zile au atins vârful. Ei au reuşit acest lucru după ce au găsit o altă variantă de start şi o variantă a lungimii cheie, ce ocoleşte faţa spălată din mijlocul peretului. Ascensiunea s-a desfăşurat fără platformă de bivuac, urcând cu blocatoarele şi coborând în rapel în fiecare zi.

Pe 14 august 2009 au atins vârful de 6.251m, după ce au parcurs toate lungimile la liber, 650m cu dificultăţi până la 9+ UIAA.

Experienţa fraţilor Huber în parcurgerea imenşilor pereţi verticali este foarte mare, cu trasee repetate sau premiere deschise în Alpi, Yosemite, Patagonia, Himalaya şi chiar Antarticta.

 

„Îmi scot pălăria în faţa celor care au deschis acest traseu extraordinar. Cu Eternal Flame urcat acum 20 de ani, Kurt Albert, Wolfgang Gullich, Christof Stiegler şi Milan Syroka au realizat unul din cele mai frumoase trasee de liber din lume. Mă bucur că am reuşit să jucăm şi noi un mic rol în istoria acestui traseu…”  (Alexander Huber).

 

(surse: planetmountain.com, huberbaum.de)

Publicitate