Despre cotaţiile în alpinism


Termenul „alpinism” s-a referit iniţial, la mersul pe munte (în Alpi), în alte zone montane folosindu-se sinonime precum: himalaism, andinism, carpatism… La finalul secolului XIX, în cadrul unui congres alpin ce a reunit principalele cluburi de alpinism din lume (majoritatea din Europa, la acel moment), s-a decis ca mersul pe munte (indiferent de munte) să fie numit doar „alpinism”.

Pe măsura evoluţiei lui, în alpinism au apărut noi ramuri de activitate precum:

drumeţia montană: trasee de alpinism uşoare, amenajate ulterior cu semne, marcaje, lanţuri etc., pentru a fi accesibile publicului larg;

alpinismul tehnic: urcarea pereţilor de stâncă de pe munte;

căţărarea liberă: urcarea oricărui tip de perete (natural sau artificial), pe munte sau nu, într-un anumit stil auto impus;

căţărarea pe gheaţă: urcarea cascadelor de gheaţă;

căţărarea mixtă: urcarea pereţilor de stâncă cu gheaţă sau zăpadă, cu colţari în picioare;

Piciorul Bălăceni, Făgăraşi (PD, M4, 140m, 5lc )

Iniţial, pentru cotaţia traseelor de alpinism s-a folosit o singură scală (faimoasa scală Welzenbach propusă şi adoptată în 1925). Dar pe măsura apariţiei noilor ramuri şi stiluri de căţărare, s-a simţit nevoia dezvoltării şi diversificării tipurilor de cotaţii. Aşa a fost cazul, de exemplu, când după al doilea  război mondial au apărut gradele de artificial (A0-A5), modificate apoi în anii `80 – `90 cu gradele de artificial modern (new wave, A1-A6).

Apariţia căţărării pe cascadele de gheaţă a dus la apariţia cotaţiei traseelor pe gheaţă (WI – gheaţă sezonieră, water ice sau AI – gheaţă permanentă, alpine ice). Deşi s-a practicat dintodeauna, ca parte integrantă a alpinismului în marii pereţi din Alpi, dezvoltarea separată a căţărării mixte a determinat şi ea, apariţia unor cotaţii separate, relevante pentru noul gen de trasee.

Toate aceste cotaţii amintite mai sus (gheaţă, mixt, new wave…) vin în completarea gradelor de dificultate aflate deja în uz (cotaţia alpină şi tehnică).

Astfel, un traseu de alpinism este (ar trebui să fie) cotat ceva de genul: TD, 6+, A1, M5, 500m. Mult mai clar şi mai relevant decât gradul „sec” românesc: 5A…

Pointe Joseph superior, Alpi, ref. Couvercle

COTAŢIA ALPINĂ

Această cotaţie este cu adjective din lb. franceză, fiind folosită în special în Alpi. Fiind destul de utilă, s-a generalizat şi în multe alte zone de pe glob.

F/F+, PD/PD+, AD/AD+, D/D+, TD/TD+, ED/ED+, Abo.

În spaţiul ex-sovietic, s-a implementat o cotaţie echivalentă:

1A/B, 2A/B, 3A/B, 4A/B, 5A/B, 6A/B;

Deşi în România s-a copiat încă din anii „comunismului negru” (anii `50), sistemul de cotaţii sovietic, fiind de altfel singura ţară care a făcut acest lucru (!), gradele din România nu au nici o legătură cu originalele din Rusia!

Spre exemplu, un traseu de gradul 5B rusesc (echivalent cu TD-ul francez), presupune cel puţin două zile de căţărare în perete, în sezonul de vară… lucru valabil şi posibil atât în Caucaz, cât şi în Alpi… Este aplicabil aşa ceva în România?! Evident nu!

COTAŢIA TEHNICĂ

de căţărare liberă UIAA: nu este altceva decât vechea cotaţie Welzenbach (de la gradul I la gradul VI), completată cu gradul VII în anii `70 şi extinsă apoi, ajungând azi până la gradul XI sau chiar XII;

de căţărare artificială: cotaţia pasajelor cu scăriţe, despre care am vorbit puţin mai sus.

Aceste două cotaţii (alpină şi tehnică) se găsesc explicate în mai multe cărţi româneşti de alpinism, precum şi pe diferite site-uri româneşti de munte. Tot aici se găsesc şi nefolositele adjective româneşti „Uşor”/”Dificultate medie”/”Dificil”/”Accentuat dificil”…, care sunt o palidă copiere a adjectivelor franceze (tot aşa cum au fost copiate şi cele ruseşti, de altfel!). Ca atare, nu le mai reiau descrierea lor aici.

Dar pentru că apar tot mai multe trasee de  mixt în ţară, am să prezint mai detaliat cotaţiile folosite în acest caz, pentru a putea fi implementate şi folosite de tot mai mulţi alpinişti români, în cunoştinţă de cauză. Cotaţiile sunt preluate din American Alpine Journal (AAJ).

În Călţun – peretele vestic. PD+, M4, 300m, 7 lungimi

COTAŢIA TRASEELOR DE MIXT

Se referă mai ales la traseele moderne, scurte, de dry tooling (mersul cu pioleţi şi colţari pe stâncă). Dar scala poate  fi utilizată şi pentru descrierea pasajelor de mixt, întâlnite în traseele alpine mai lungi.

M1-M3: uşor, pantă redusă, se urcă de regulă fără utilizarea pioleţilor;

M4: feţe căzute spre vertical, cu ceva pasaje tehnice;

M5: feţe verticale lungi, susţinute;

M6: feţe verticale spre surplombate, cu ceva pasaje dificile tehnic;

M7: surplombe; pasaje solicitante fizic şi tehnic; maxim 10m lungime;

M8: surplombe aproape orizontale, necesitând forţă foarte mare şi tehnică; pasaje cheie mai lungi decât cele din M7;

M9: surplombe lungi şi continue sau surplombe mai mici, dar cu prize tehnice; tavan de 2-3 ori lungimea corpului alpinistului;

M10: cel puţin 10m de tavan orizontal sau 30m de surplombă continuă, cu mişcări în forţă şi fără locuri de odihnă;

M11: o lungime de coardă de surplombă continuă sau un tavan de până la 15m;

M12: precum gradul M11, dar cu mişcări dinamice şi prize tehnice.

Categorii: Instruire în alpinism | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: