Viştea Mare – versantul nordic

Moldoveanu este cel mai înalt vârf din România. Acest lucru îl ştie toată lumea.

Mulţi sunt şi cei care ajung pe acest vârf, lăsând câte o „dovadă” personalizată pe acolo: drapele, cruci, plăcuţe, monezi, ecusoane, poezii…

Rutele cele mai frecventate şi cunoscute, sunt cele care vin pe creasta principală, dinspre cabana Sâmbăta (est) sau dinspre cabana Podragu (vest).

De asemenea, se mai poate ajunge pe Moldoveanu urcând dinspre nord, pe valea Viştea Mare (cea mai scurtă variantă de acces) prin Portiţa Viştei sau dinspre sud (direct pe vârf).

Toate traseele amintite mai sus sunt de drumeţie, amenajate ca atare. Dar vârfurile îngemănate Moldoveanu – Viştea Mare, ca şi alte câteva vârfuri din Făgăraşi, pot fi urcat şi pe trasee mai tehnice, de alpinism, interesante şi atractive iarna/primăvara pentru cei care doresc „să butoneze” la doi pioleţi, mobile, căţărare mixtă şi altele similare… Vara, traseele sunt mai puţin atractive şi chiar neinteresante, roca fiind friabilă.

Versantul nordic al vf. Viştea are trei linii clare de acces spre vârf (de la stânga la dreapta):

– culoarul estic (40/50 grade, zăpadă);

– muchia „La Bold” (M3/M4, mixt);

– culoarul central (40/50 grade, zăpadă);

Cele două culoare sunt accesibile doar în condiţii bune de zăpadă – betonată şi risc scăzut de avalanşă.

Muchia „La Bold” este accesibilă cam tot sezonul, riscul de avalanşă fiind mai redus (nu şi pe traseul de acces la bază însă!).

Muchia „La Bold” (M3/M4, F+, 500m)

Traseul acesta este unul din puţinele linii mai sigure, ce permite accesul în creasta principală, iarna, dinspre valea Viştea Mare. Fără a fi dificil, traseul are o diferenţă destul de mare de nivel (500m), este integral cu mobile şi expus la vânt/viscol. Să nu uităm totuşi, că suntem la cea mai mare altitudine din România!

Traseul este atractiv nu prin dificultate (peretele nu este vertical), cât prin locaţie – ce aminteşte oarecum de Alpi şi punct final – cel mai înalt vârf din România. Este un loc „de joacă” foarte plăcut!

Premiera a fost făcută în ianuarie 1991 de Andrei Beleaua şi Mircea Rusu. Ei au apreciat traseul la gradul 1B/2A, dar personal consider că este ceva mai uşor. Cred că şi-au spus cuvântul evoluţia echipamentului tehnic şi condiţiile meteo.

Acces

În funcţie de sezon, în „tabăra de bază” din căldarea inferioară a văii se ajunge pe picioare, rachete sau schiuri. De acolo unde avem montate corturile (atenţie la curgerile de zăpadă de pe versanţi!), urcăm direct în căldarea superioară, pe lângă fundaţia fostului refugiu. Ţinem uşor spre dreapta (în sensul de urcare), pe o linie imaginară ce coboră direct din zona compactă stâncoasă aflată mai sus.

Dacă alegem o linie mai la stânga (ruta de drumeţie, acum mascată sub zăpadă), suntem expuşi la avalanşele ce pot curge din perete – pe culoarul estic sau din Portiţa Viştei, pe multele vâlcele ce coboară din creasta principală.

Dacă alegem o linie prea mult în dreapta, suntem expuşi la avalanşele ce pot curge din culoarul central al peretelui sau din căldarea glaciară de sub versantul estic al vf. Ucişoara.

Tot traseul poate fi parcurs în paralel, de o echipă cu experienţă, regrupându-se doar atunci când se epuizează materialele de protecţie sau pentru o pauză de odihnă/foto.

În acest mod, se câştigă multe lucruri: toţi se caţără în acelaşi timp, nimeni nu îngheaţă în regrupări şi per total, se merge mai rapid.

Ca ghid ce merg constant cu clienţi (români sau străini) pe trasee de alpinism, folosesc această tehnică des, ceea ce-mi permite ca împreună cu alţi 3/4 coechipieri, să merg aproape la fel de repede  ca o echipă de 2 alpinişti, dar mult mai în siguranţă decât nelegaţi în coardă.

Bineînţeles, această tehnică se aplică doar acolo unde este cazul, nu peste tot.

Dezavantajele constau într-o asigurare ceva mai precară, în caz de alunecare (compensată de ghid printr-o atenţie sporită şi alte câteva reguli!) precum şi permanenta coordonare între coechipieri.

Prima treime

Intrarea în traseu se face direct, de la punctul cel mai de jos al stâncilor (aprox. 2.000m alt.), pe o creastă cu perne de iarbă, în care pioleţii se agaţă foarte bine. Traseul merge liniar şi după aproximativ 100m şi două pasaje tehnice mai interesante, se curbează uşor spre stânga.

Creasta se culcă puţin, şi apar câteva turnuri stâncoase ce pot fi urcate direct sau ocolite pe la bază. În această zonă, pe partea dreaptă apare o altă creastă, mai simplă, între ele aflându-se un mic culoar.

A doua treime

După depăşirea câtorva turnuri stâncoase, ieşim pe o brână orizontală, în mijlocul căruia se află un ţanc izolat. Loc plăcut de odihnă şi regrupare.

Traseul continuă cu o zonă mai frământată şi friabilă – primăvara, urmată de o muchie îngustă, în urcare, fără mari probleme tehnice dar şi şi fără posibilităţi de protecţie.

La aproximativ 2.400m altitudine atingem brâna largă ce taie versantul, pe sub peretele final.

De aici, în caz de necesitate, ne putem retrage în stânga sau dreapta.

Ultima treime

Din brâna peretelui, unde iarăşi se poate regrupa comod, ne orientăm uşor spre dreapta, pentru a intra pe un vâlcel a cărei intrare este invizibilă de jos, fiind mascată de o muchie stâncoasă. Alegem această variantă dacă dorim să ieşim direct pe vârful Viştea Mare (2.527m).

În caz contrar, din brână se mai poate ieşi pe un vâlcel uşor în stânga, care ne scoate mai rapid în poteca turistică bandă roşie, la 10/15 minute sub vârf.

Retragerea

Din Viştea Mare, pe poteca turistică de vară (acum sub zăpadă), se ajunge relativ uşor pe vf. Moldoveanu. Trebuie doar ceva atenţie la cornişe.

Pentru a ne întoarce la baza peretelui, coborâm în portiţa Viştei de unde, în funcţie de zăpadă, ne alegem ruta cea mai bună de coborât în căldare.

Dacă zăpada şi experienţa ne permite, cu tehnica vidrei se poate ajunge foarte rapid (10/15 minute) înapoi la corturi, în căldarea inferioară.

Publicitate