La capătul lumii


Unde începe o „expediţie” în ziua de azi?

Pentru copii, expediţia constă într-o ieşire în parcul de lângă casă. Pentru alţii, o expediţie este şi urcarea pe vf. Moldoveanu. Mulţi trăiesc o veritabilă expediţie în timpul ascensiunii pe vf. Mont Blanc din Alpi sau a Elbrusului din Caucaz…

Dar pentru un alpinist cu experienţă, nici una din cele amintite mai sus nu reprezintă o „expediţie” veritabilă. Ca un om cu experienţă într-ale muntelui, nu poţi vorbi de aventură când tu mergi într-o staţiune turistică precum cele dezvoltate la poalele Mont Blancului sau Elbrusului – ca să mă limitez la Europa. O expediţie nu se desfăşoară într-o zonă plină de elicoptere, telefonie mobilă, instalaţii pe cablu şi cabane.

Dar se mai pot face azi expediţii aşa cum am citit prin cărţile lui Nansen, Scott sau Bonington? Articolul pe care tocmai l-am tradus în lb. română şi-l puteţi citi mai jos, demonstrează că da!

Despre autorul articolului, Stefan Glowacz, mulţi români poate nu au auzit. Însă el este un nume intrat de mult timp în topul mondial, cu un palmares de invidiat dar şi cu o filosofie alpină mai aparte.

Născut pe 22 martie 1965 în Bavaria, Germania, Stefan Glowacz s-a apucat de căţărare la 15 ani.

În 1987, 1988 şi 1992 a câştigat Rock Master-ul de la Arco (Italia), în 1993 devenind şi vice campion mondial la escaladă. Este şi momentul în care decide să renunţe la căţărarea competiţională, devenită prea comercială, pentru a se dedica căţărării şi alpinismului de mare anvergură.

În 1994 deschide traseul „Des Kaisers neue Kleider” („Noi haine pentru împărat”, 10+ UIAA), considerat mult timp (9 ani) unul din cele mai dificile trasee alpine din Alpi. În acelaşi an, deschide noi trasee de big wall în Groenlanda şi Canada.

În căutarea espadrilelor perfecte pentru stilul său de căţărare, alpin combinat cu liber, Stefan Glowacz împreună cu Uwe Hofstadter pune bazele unei mici companii numită Red Chili.

Astăzi, aceasta este o firmă ultra cunoscută la nivel mondial, pentru calitatea şi confortul espadrilelor produse.

În august 2000 are primul contact cu insula Baffin, deschizând traseul “Odyssey 2000” împreună cu Kurt Albert, Holger Hember şi fotograful Gerd Heidorn.

În 2005 pleacă în Patagonia împreună cu Robert Jasper şi deschide ruta „Wom Winde verweht”, pe pilierul nordic din Murallon, fiind nominalizat la trofeul „Pioletul de Aur” (2006).

În 2008 revine în Baffin unde realizează un lucru de excepţie: parcurge 350km pe gheaţă, până la baza peretelui… urcă în premieră un traseu de gradul 10 (!) în frigul polar… şi apoi revine pe schiuri înapoi în civilizaţie, încă 350km…

Vreţi o expediţie? Citiţi mai jos!

===========

de Stefan Glowacz, Tom Dauer

De fapt, noi ar trebui să fim bucuroşi şi veseli. Veseli pentru zilele când ne-am căţărat pe acest perete de 700m ce iese direct din gheaţă. Pentru zilele când lumea noastră a fost doar verticală. Pentru zilele când am suferit, am îngheţat, ne-am temut şi am sperat. Pentru tot ce a fost până când am ajuns pe vârful „Bastionului”, un turn de granit pe coasta estică a insulei Baffin.

Bruttisellen, 1 august 2008

Vântul adia uşor, în timp ce noi stăteam în soare, pe platoul somital. Nici un om nu a mai fost vreodată aici, înaintea noastră. Nimeni nu a privit vreodată de aici, peste golful Buchan şi fiordurile Cambridge, Quernbiter şi Icy Arm.

La est, se vedea limita dintre stratul de gheaţă şi marea deschisă iar mai departe, dincolo de golful Baffin, se afla Groenlanda.

Pentru mai mult de o oră ne-am bucurat de privelişte, în pace. Apoi am început să coborâm în rapel spre baza peretelui. Tocmai am atins un obiectiv…

Patru săptămâni mai devreme

Privind prin gemuleţul avionului, m-am simţit ca şi cum priveam într-un uriaş frigider şi am realizat că poţi nu doar să simţi frigul, dar şi să-l vezi! Ore în şir am zburat peste o suprafaţă albă de zăpadă crenelată cu fiorduri. Eram în drum spre capătul lumii, într-un mediu în care noi, oamenii, nu avem ce căuta: nordul insulei Baffin, dincolo de Cercul Polar.

Termometrul nostru arăta -29 grade Celsius când am sărit pe sol, la Pond Inlet. După câteva inspiraţii, aerul uscat şi rece ne-a ars în plămâni. Până să ajungem la cabanele din apropriere, nasul a început să ne sângereze. Atât era de frig!

În acelaşi timp, câţiva copii jucau fotbal pe strada acoperită de gheaţă, cu jachetele larg deschise la gât. Toţi erau cu capul gol! Aceasta era – după cum ne-a spus un inuit – prima zi călduroasă după un lung sezon de iarnă, începutul primăverii…

Aproximativ 1.500 de oameni locuiesc în Pond Inlet, o mică localitate considerată cea mai nordică din Canada. Casele lor sunt aşezate în rânduri ca nişte cutii gri, verde şi galben. Dincolo de golf, vârful alb al munţilor de pe insula Bylot parcă pluteşte pe stratul de gheaţă.

Istorie

Încă înainte de a veni vikingul Leif Eriksson pe coasta insulei Baffin, dinspre Groenlanda (anul 1001), inuiţii erau cu caiacele în apă, în golful cunoscut acum ca Pond Inlet. Ei vânau foci şi balene, pescuiau la copcă şi urmăreau ciredele de caribou prin tundra artică. Duceau o viaţă nomadă, locuind în corturi şi igloo-uri, dar au reuşit să supravieţuiască aici, pe cea de-a cincea mare insulă din lume.

Numele de Baffin provide de la exploratorul britanic William Baffin, care a navigat de-a lungul coastei sudice, în 1615. După el au urmat bravii căpitani Martin Frobisher, Henry Hudson, John Ross, William Edward Parry, John Franklin, Robert McClure şi Roald Amundsen care, în căutarea faimosului pasaj nord-vestic, au explorat şi coastele insulei Baffin.

Pond Inlet a devenit un port important abia în secolul XIX, când în golful Baffin au început să fie active un număr mare de balene. Acesta a stat la baza apariţiei unui comerţ între băştinaşii – inuiţi şi marinari. Şi după ce o cruce albă din lemn, cu figura lui Isus a apărut pe dealul de deasupra satului, nu a durat mult până să apară şi primii misionari.

Atât schimburile comerciale cu europenii, cât şi politica autorităţilor canadiene au determinat pe inuiţi să-şi schimbe stilul tradiţional de viaţă, începând cu jumătatea secolului XX. În 1965 au apărut primele şcoli în Pond Inlet şi tot mai mulţi băştinaşi au renunţat la viaţa nomadă

În 1963, când antropologul John Mathiasson a vizitat Pond Inlet, doar profesorii, câţiva reprezentanţi ai autorităţilor şi misionarii erau stabiliţi în localitate. Zece ani mai târziu, în zonă nu mai exista nici o familie de inuiţi care să nu fie stabilită aici.

În aceste condiţii, după aventurieri, comercianţi şi misionari, căţărătorii au fost cei care şi-au ales ca obiectiv insula Baffin, cu un singur scop: explorarea potenţialului uriaş de pereţi virgini.

Fotograful Eugene Fisher a fost cel care a arătat micii lumi a pasionaţilor de big wall, „comoara neatinsă” din Baffin, cu doar 20 ani în urmă, la începutul anilor 90, .

După ce a survolat insula cu un avion şi s-a întors cu o bună documentaţie fotografică, Fisher a scris: „sub soarele polar se întinde o insulă uitată de timp, neatinsă de oameni. De două ori mai mare decât Marea Britanie, această insulă gigantică ascunde o comoară minunată. La 560km nord de Cercul Polar, coasta insulei Baffin este formată din fiorduri sălbatice, văi glaciare unde sunt ascunşi unii din cei mai mari şi dificili pereţi din lume… este aproape incredibil că azi, într-o perioadă în care nu prea mai există frontiere, un asemenea teritoriu vast şi neexplorat, aşteaptă generaţiile următoare de căţărători”.

Începutul

Am stat în Pond Inlet cinci zile, pentru a ne acomoda cu frigul care ne pătrunsese în oase. Am sortat 750kg. de material: mâncare dezhidratată  şi congelată,  bocanci, espadrile, echipament de căţărare, corturi, saci de dormit, schiuri şi aripile de vânt, aranjându-le în 35 de rucsaci.

Tot acum am adunat informaţii despre cea mai bună rută spre sud, pe gheaţă, urmărind conturul coastei până în golful Buchan şi mai jos, până la râul Clyde.

Nici unul din inuiţii din sat nu ajunsese vreodată aşa de departe, dar totuşi ne-au putut ajuta. Uitându-se cu atenţie pe hartă, ne-au instruit cu privire la gheaţă, grosimea şi calitatea ei. Inuiţii au un cuvânt care defineşte toate aceste cunoştinţe la un loc: „Qaujimajatuqangit“. Se bazează pe experienţa adunată în timp şi transmisă din generaţie în generaţie, pentru că pentru ei este vital să supravieţuiască pe gheaţă.

Iniţial, am vrut să mergem pe sănii cu câini, un concept romantic ce nu are nimic de-a face cu realitatea de zi cu zi a inuiţilor. Ei se deplasează cu ajutorul unor sănii cu motor numite „Skidoos”. Doar bagajul este transportat în sănii.

Îmbrăcaţi în pufoaice, cu mănuşi groase în mâini şi capul bine acoperit de glugă şi mâini, ne-am îmbarcat în sănii. Cinci zile am mers aşa. Cinci zile de îngheţ şi zgâlţâituri pe gheaţa neuniformă.

Obiectivul

Acolo, în faţa noastră se ridicau pereţi de până la 1.000m, parcă direct din apă. În 1937, o expediţie britanică finanţată de Societatea Regală de Geografie a ajuns aici, în Golful Buchan. Ei au botezat unul din fiorduri “Quernbiter”.

Se spune că aşa se numea o sabie a regelui Haakon al Norvegiei (920-961). O sabie cu mânerul din aur pur şi atât de ascuţită încât putea tăia în două orice piatră. Denumirea fiordului nu se putea alege mai bine, pentru că cu pereţii săi drepţi, fiordul arăta de parcă tăiat cu sabia magică.

Aici, pe undeva… era imposibil să nu găsim ceva care să merite efortul. Căci, de fapt, atunci când am pregătit expediţia noastră, nu ştiam ce o să găsim. Descoperirea unui perete, înainte de a-l urca, mi se pare un element important al expediţiilor moderne.

Vroiam un perete cât mai înalt, cât mai dificil şi cât mai vertical posibil. Nu eram siguri că o să găsim aşa ceva. Dar eram pregătiţi pentru a ne expune frigului, gheţii şi mării, fără să ne cunoaştem obiectivul, datorită speranţelor şi entuziasmului pentru astfel de zone „necunoscute”.

Bijuteria

Nu am fost dezamăgiţi. De îndată ce am intrat în golful Buchan, am văzut „Bastionul”, un turn a cărei faţă sudică arăta de parcă a fost frecată cu şmirghelul. Exact ca o coadă de rechin, direct din gheaţă, vertical din primul metru.

Sunt aproape 30 de trasee deschise în 26 de fiorduri, pe coasta estică a insulei Baffin. În vara lui 2008, noi eram singura echipă ce vizitam fiordurile nordice ale insulei.

La baza Bastionului am făcut tabăra de bază. În comparaţie cu uriaşele tabere de bază specifice expediţiilor himalayene, cele trei corturi ale noastre, abia agăţate de crusta groasă de gheaţă, erau o glumă proastă…

Am început să urcăm o lungime după alta, între 50 – 150m pe zi. Feţe spălate, hornuri şi fisuri în care ne agăţam cu degetele sau cu tot corpul – asta după ce le curăţam de gheaţă! În fiecare seară fixam coarda în cel mai înalt punct atins şi coboram în rapel până pe gheţar.

La baza peretelui ne puteam recupera mult mai bine şi ne puteam permite să aşteptăm trecerea furtunii care venea la fiecare 2-3 zile. Într-o asemenea furtună, a te gândi la căţărare era o utopie. Şi frigul a fost permanent, inclusiv în zilele frumoase. Din fericire pentru noi, peretele avea un microclimat undeva la zero grade Celsius – stânca se încălzea.

Duminică, 11 mai

La aproximativ 2/3 din perete, am găsit o brână stâncoasă, de aproximativ jumătate de metru lăţime. Foarte bună pentru a sta în fund, dar incomodă pentru dormit.

Aici am instalat platformele de bivuac pentru a ne petrece următoarele trei nopţi sus, în acest frigider gigant, sforăind unul în urechea celuilalt. Tot echipamenul a fost testat dur: saci de dormit, pufoaice… când unul dintre noi se întorcea de pe o parte pe alta, toţi îşi imaginau că-i gata, gata să cadă.

Totul trebuia să fie legat de stâncă, în vreun fel: primusul cu benzină pe care topeam zăpada în mod frecvent; nenumăraţii saci umpluţi cu zăpadă la sol şi ridicaţi până la noi.

Rând pe rând, în fiecare dimineaţă unul dintre noi se pregătea pentru căţărare, punându-şi suprapantalonii şi jacheta, espadrilele şi casca. Băgam rapid o cană de cafea şi ceva cereale, apoi începeam urcarea.

Am intrat de-a lungul unei fisuri de un deget, pe care a trebuit să ne căţăram artificial, iniţial. Apoi am prins o inserţie albă de cuarţ, pe care am continuat să ne căţărăm, jubilând sau icnind, în funcţie de pasajele şi prizele întâlnite, care ne lăsau urme adânci în degete.

În sfârşit, vremea a rămas stabilă pentru patru zile, suficient de mult pentru a atinge vârful. Şi suficient de mult pentru a încerca majoritatea pasajelor rotpunkt. Astfel, am reuşit să urcăm majoritatea pasajelor la liber, inclusiv acea fisură de un deget…

Cotat 10-/10 şi A4, acest traseu se pare că este unul din cele mai dificile de liber, din insula Baffin.

15 mai

Gândurile noastre s-au întors către nopţile petrecute în peretele Bastionului. În imensitatea polară, peretele a fost un fel de refugiu, un punct de sprijin pentru a suporta atmosfera înconjurătoare… marea de nori ce plutea la nivelul solului datorită aerului rece… soarele de la miezul nopţii strălucind roşu pe granit… gheaţa pură, neatinsă. Toate acestea vor dispărea curând.

La câteva ore după ce am început marşul spre râul Clyde, totul a devenit de nesuportat. Umerii erau distruşi de la chingile săniilor. Dar mai mult decât durerea şi lipsurile, incertitudinea era cea care ne măcina cel mai mult. Ce se va întâmpla dacă eram prinşi de un viscol? Dacă vom pierde prea mult timp? Dacă se sparge gheaţa?

Nimeni nu avea să vină după noi. Nimeni nu putea să ajungă la noi cu skidoo-urile pe gheaţă. Iar bărcile inuiţilor nu sunt suficient de puternice pentru a călători în marea liberă. O salvare ar fi fost foarte improbabilă.

Un vânt rece bătea dinspre nord vest, formând nori de gheaţă la suprafaţă. Deşi aveam feţele tencuite cu gheaţă, eram bucuroşi. Acum puteam să ne desfacem aripile de zbor, 11mp de pânză, pe care le manevram ca pe nişte parapante. Cu ajutorul lor, am început să zburăm pe schiuri. În acele zile, am parcurs foarte uşor 20, 30 până la 40km pe zi, sărind peste crevase şi plutind peste iceberguri. Totul într-o atmosferă halucinantă până când, seara, ne reveneam în minţi şi ne opream să montăm corturile.

19 zile mai târziu

Aproape nimeni nu a observat pe cei cinci bărboşi care se apropiau de râul Clyde. Doar câinii legaţi la sănii au început să latre violent. Lumina scădea tot mai mult, norii se adunau şi o nouă furtună era în curs de pornire. Dar nu ne mai păsa. Eram fericiţi că am reuşit, în cele din urmă, să ajungem acasă…

Ruta deschisă de noi pe Bastion, am botezat-o „Take the long way home” (Lungul drum spre casă). Asta pentru că abia după ce am terminat căţărarea, a început adevărata aventură.

Pentru mine, a fost o importanţă lecţie de umilinţă. Să mergi ore şi zile în şir pe gheaţă, fără să te aproprii de obiectivul tău.

Inuiţii au un cuvânt care descrie această experienţă „Taulittuq”.  Acesta descrie experienţa pe care o trăieşti când mergi tot timpul spre un punct, spre un obiectiv, în timp ce trăieşti sentimentul că nu mai ajungi niciodată la el. Este un cuvânt pe care sigur ni-l vom aminti.

Cred că el descrie viaţa noastră mai bine decât orice altceva.

DATE TEHNICE

„Take the log way home”, 700m, 21 de lungimi, A4, 10- UIAA;

Acces şi retragere: 350km pe gheaţă

Premiera: Stefan Glowacz, Robert Japser, Klaus Fengler (fotograf), Holger Heuber, Mariusz Hoffman (cameramani)

surse text şi poze:

http://extrem.sport-heute.ch/home.php/art/1953/at_the_end_of_the_world.html

http://www.glowacz.de/en.index.html

http://www.nationalgeographic.com/

Categorii: Alpinism internațional | Etichete: , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

Navigare în articol

11 gânduri despre „La capătul lumii

  1. Superb! Ce mistoooooo …..

  2. Articolul asta ma face sa ma gandesc la alti escaladisti celebri care au facut lucruri remarcabile in alpinism, sau au urcat trasee alpine serioase. Si ma refer la Patrick Berhault, Wolfgang Gullich(Eternal Flame, Riders on the storm), Patrick Edligner care au dovedit ca pasiunea lor a fost muntele, si nu doar catararea. De asemenea si Patrick Berhault ca si Glowacz s-a retras de pe scena competitionala, din cauza a ceea ce devenea. Oricum, au facut o expeditie ca la carte.

  3. gury

    intradevar ceva la care multi ravnim….. fain articol🙂

  4. Excelent!

  5. „În 1994 deschide traseul “Des Kaisers neue Kleider” (“Noi haine pentru împărat…….., ”
    Interesantă denumirea… Pun pariu că lui Glowacz i s-a lipit mănuşă povestea lui HC Andersen… Mai exact alpinisatul nostru nu e omul să spună despre mărimi că-s îmbrăcate (moral, valoric) atunci cînd de fapt nu-s…
    În context, eu am ideea mică şi fixă că mergem pe munte şi pentru a nu mai fi o vreme între oameni…

  6. L-am intalnit personal pe Stefan in cadru unui Testival Red Chilli, super fain omu…o stat si mi-o explicat personal multe cele…legate de un model de papuci care ii incercam…io inaninte de asta nu stiam cine e si cand mi-a dat la sfarsit un autograf pe un poster cu el …il intreb ca un natarau…cine e in poster?…Chris Sharma ?….Lo apucat rasu…mi-o explicat ca e chiar el :))

    • Salut Cristi,

      Glowacz – ca şi mulţi alţi alpinişti de top mondial, este un tip destul de modest, care nu simte nevoia să iasă în faţă… să se bată cu pumnul în piept.

      Atunci când îţi cunoşti valoarea, nu ai nevoie de recunoaştere din partea altor persoane.

      Iar ceea ce ai scris tu mai sus, asta şi arată…

  7. O istorie captivanta!
    Imi place ca descrieti experiente de referinta in domeniu.
    De asemenea GIA e o initiativa laudabila.

  8. Super fain articolul. Multumim mult Marian, pentru efortul depus….ne mai cultivam si noi.
    Oameni tari, oameni de la care avem ce invata, in comparatie cu ei, noi romanii nici nu existam, doar impresii de vedete alpine avem si atat.
    Multumim inca o data Marian, deja m-am abonat la sait-ul asta, imi mai deschid si eu ochii.
    Respect maxim.

  9. Emilia

    super…. Pe oamenii astia nu-i opreste nimic, ceea ce ne face cinste tuturor. Frumoase exemple da oameni.
    Multumim Marian

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: