Gaumarjos

1.

Toate geamurile din microbuz sunt deschise așa că noi, ăștia din spate, simțim din plin curentul ce vâjâie prin mașină. Nu se mai aude nimic, doar un șuierat continuu, în timp ce perdelele se zbat neputincios. Nimănui nu-i pasă.

”Ăștia-s oamenii vântului” îl aud pe Radu că-mi spune. Cu o mână se ține de scaunul din față, iar cu cealaltă ține o sticlă de ”Natakhtari”. Din când în când mai trage câte un gât de bere. Lângă el, la geam, stă Andreea, pe jumătate adormită și cu niște căști în urechi.

Gonim pe autostrada georgiană ce leagă Tbilisi – capitala, de celelalte orașe importante precum Gori și Kutaisi. Noi mergem ceva mai departe, până în orașul Zugdidi, foarte aproape de limita regiunii ocupate de ruși – Abhazia, situată în nord vestul țării.

Pe șosea există indicatoare și spre Suhumi – oraș port important în Abhazia, dar georgienii nu mai ajung acolo prea ușor… nu mai este țara lor ci o altă țară, nu contează care, important este că acolo sunt trupe rusești ”de menținere a păcii”…

Este extraordinar de cald, iar peisajul ce aleargă pe lângă șosea este la fel de arid. Sau poate ni se pare doar nouă, obișnuiți fiind cu răcoarea și ghețarii de la peste 4.000m altitudine, unde ne-am dus traiul până acum 24 de ore.

2.

Tot drumul am făcut glume.

”Andrei, dar de ce nu vrei să stai la geam? Să fii cu ochii pe bagaje, că cine știe…?!”

Eram împrăștiați prin tot avionul, Andrei având un loc pe scaun chiar lângă culoar. Eu împreună cu Gigi eram în primele rânduri de scaune, chiar la intrarea in sectorul ”Economy”, iar ultimii dintre noi erau în spatele avionului, la coadă. Nu am înțeles de ce ni s-au dat așa biletele, în condițiile în care eram un grup de 8 persoane, cu biletele rezervate din timp…

Cu un an în urmă, când am venit în Georgia, tot așa, am schimbat avionul în Istanbul. Din întâmplare, Andrei era așezat lângă geam și privea afară îmbarcarea bagajelor în cală.

Toți pasagerii se aranjau în scaune când, la un moment dat, Andrei îmi face semn: ”Uite bagajele noastre!”. Am recunoscut rucsacii enormi înveliți în plastic, prin care abia abia se mai zărea culoarea…

”Hei, rucsacul meu!!”

În picioare, Andrei bătea în hublou la cei care terminaseră de încărcat bagajele. Trenulețul cu bagaje era gol… de fapt, mai avea un singur rucsac mare, albastru, învelit în plastic, pe care se pregăteau să-l ducă înapoi, în aeroport.

”Ăla-i rucsacul meu! Aloo!”

Precipitat, Andrei a chemat o stewardeză și i-a explicat în engleză și cu degetele, că bagajul pe care tocmai îl întorc de la avion, este rucsacul lui. Și trebuie să fie în acest avion, nu altundeva! După câteva minute, stewardeza s-a întors și i-a făcut semn că totul este ok.

Când am coborât pe aeroportul din Tbilisi, o oră mai târziu, pe lângă ”Good by-ul” obligatoriu, stewardezele i-au pasat lui Andrei și rucsacul, pe care-l luaseră efectiv în avion, nu în cală!

Atunci, a fost la un pas să rămână fără bagaj și să fluiere a pagubă prin Tbilisi. A avut noroc chior, că și-a văzut bagajul pe geam.

Așa că acum, când mergeam din nou în Caucazul georgian, toată lumea făcea glume pe seama lui Andrei și a bagajului pierdut…

3.

Zugdidi nu ni s-a arătat ca un oraș spectaculos. După ce s-a oprit în mai multe locuri și s-a golit de pasageri, șoferul ne-a dus special până la microbuzul de Mestia, undeva într-o piață alimentară, separat de celelalte stații de plecare.

Noul microbuz în care am urcat era plin deja, noi fiind ultimele persoane. Radu cu Andreea au intrat pe o banchetă chiar în spatele șoferului, ocupând ultimele locuri. Eu am rămas pe afară, șoferul numărând de mai multe ori pasagerii, nedumerit.

”Aha!”, și-a adus aminte. A rabatat un scaun chiar în dreptul ușii culisante a microbuzului. Ăla era al meu!

Cu o uimitoare viteză de 30 – 40km/oră, am plecat spre Mestia – un fel de Chamonix al alpiniștilor georgieni, oraș aflat la 120km distanță, chiar la poalele ”Reginei” Caucazului: Ushba.

4.

Gluma-i glumă… dar temerile și emoțiile lui Andrei s-au dovedit întemeiate, până la urmă. De pe banda transportoare a aeroportului Tbilisi, care descărca bagajele din cursa Istanbul – Tbilisi am luat doar șase rucsaci și nu opt. Unul din cei lipsă era al lui Andrei! Iar Marius era al doilea păgubaș al companiei turcești.

Câteva ore mai târziu, pe un fond muzical georgian pus de șoferul Vajo – care ne aștepta în parcarea aeroportului – mergeam pe drumul militar georgian spre Stepantsminda, la poalele Kazbek-ului. Drumul trece pe lângă cetatea Ananuri.

Eram doar șase dintre noi, Andrei și Marius fiind nevoiți să rămână în Tbilisi (cu un telefon am rezolvat rapid problema cazării), pentru a încerca să soluționeze cât mai rapid cu putință, problema rucsacilor dispăruți.

Pierderea rucsacilor însemna pentru ei minim reducerea zilelor de aclimatizare și maxim, ratarea întregii ture! Adică adio Kazbek, antrenament, bani și efort!

5.

Drumul spre Mestia merge de-a lungul unei imense văi alpine, pe lângă un râu vijelios Enguri, ce se varsă într-un lac-baraj pe măsura văii. Localitățile – de fapt niște cătune, sunt destul de puține și sărace. De fapt, întreaga zonă Svaneti trăiește în sărăcia ce s-a accentuat și mai mult în perioada sovietică, când mulți au plecat cu totul din această vale.

Însă aici, sărăcia nu este egal cu degradarea umană, pe care am întâlnit-o de mai multe ori prin România. Aici oamenii sunt foarte mândri de ei, de ceea ce fac și de locurile lor. Faptul că nu au bani este altceva. Svanii se auto-intitulează ”primii” georgieni, în condițiile în care limba lor – una din cele patru dialecte ale Georgiei – este cea mai apropiată de forma originală a limbii georgiene.

Astăzi, Svaneti este considerată una din cele mai izolate regiuni din Caucaz și Europa, turnul de apărare al familiei fiind simbolul zonei. Aici, fiecare clan a avut propriul turn de apărare împotriva avalanșelor sau inamicilor. Când ultimul reprezentant al familiei dispare sau pleacă din zonă, turnul este lăsat în paragină sau este preluat de una din familiile prietene.

Șoseaua pe care mergem a devenit deja, de ceva vreme, un fel de drum forestier, plin de gropi, pământ și ceva rămășițe de asfalt. Dar sunt și multe locuri unde utilajele lucrează la refacere, consolidare și asfaltare.

Este extraordinar! Mergem de ore-n șir pe un drum vai de el, mai prost decât multe drumuri comunale din țară… și totuși la capătul lui, undeva, se află un orășel cu câteva mii de oameni. Acest drum este singura lor legătură terestră cu restul lumii.

Facem o curbă largă și brusc, mult deasupra noastră, apare capul încoronat al ”Reginei”: Ushba – misticul munte al Svanilor!

Microbuzul oprește iar americanul de lângă noi – un tipic Bobby american – coboară împreună cu o fată. Suntem în Maseri, una din cele două localități din care Ushba este vizibil de jos, din vale. În rest, ca să vezi acest vârf, trebuie să ieși din vale, să urci pe unul din versanți!

Radu profită de ocazie, sare repede din mașină și trage câteva cadre cu apusul soarelui pe Ushba.

Încă 18km până în Mestia. Mai facem o oră.

6.

Dimineață, la prima oră, comunicăm cu băieții rămași în Tbilisi. ”A venit un rucsac! Dar nu se știe unde este al doilea…”

Fac vorbele pe plan local, în Stepantsminda și găsesc de închiriat colțari, ham, sac de dormit… Haine o să dăm de pe la noi. Facem rapid o chetă și apar disponibile windstoppere, mănuși, pantaloni.

Noroc că Marius – cel rămas fără rucsac – a avut inspirația să vină cu jacheta de gore-tex și bocancii de iarnă în bagajul de mână.

După câteva telefoane, stabilim ca și ei doi să vină aici, la poalele muntelui, pentru a urca în tabăra de bază (3.650m). Sculele tehnice și sacul de dormit le închiriază, iar restul hainelor i le dăm noi.

În jur de prânz, noi reușim să plecăm spre mănăstirea Sameba Tsminda, la peste 2.000m altitudine, de unde intrăm pe poteca spre tabăra de bază. Suntem deja în întârziere cu jumătate de zi, față de programul gândit inițial, sper să reușim să recuperăm.

7.

Sandro este în ultimul an la liceu și singurul din familie care vorbește engleza. Mă rog, mai este și sora lui mai mică… foarte înalt și bine făcut, pare un adevărat reprezentant al neamului Svanilor.

După ce am mers în semiîntuneric printre câteva turnuri și tunele, am ajuns la poarta casei. Aici ne aștepta toată familia, bucuroasă de oaspeți.

Spre deosebire de alte țări, am observat că aici lumea este destul de sinceră: îți zâmbește dacă se bucură într-adevăr și nu doar de protocol…

Astăzi, populația locală trăiește din creșterea animalelor (ca orice populație de munte), iar turismul este singura lor alternativă de creștere a veniturilor.

În Mestia, majoritatea oamenilor au renunțat la preocupările agro-zootehnice, axându-se pe activități mai urbane (comerț, administrație, transport, turism) spre deosebire de toți ceilalți din micile cătune de pe vale.

Nucleul de bază al societății locale este încă foarte bine definit: familia. Totul se învârte în jurul familiei și al neamurilor. Nici comuniștii sovietici nu au reușit să dezrădăcineze această tradiție specifică comunităților încremenite în istorie.

Familia lui Sandro este formată din șase membri: bunica, mama, tatăl și trei copii, Sandro, o soră și un frate mai mic. Iar ei locuiesc în această casă din secolul VII (!), de când datează și turnul familiei, ridicat la peste 20m înălțime, într-un colț al grădinii.

Nu-mi vine să cred ce am auzit… Cum, această familie locuiește în același loc de peste 13 secole?! Sandro îmi reconfirmă acest lucru, cea mai bună dovadă fiind existența turnului transmis din generație în generație, în aceeași familie. De altfel, o zi mai târziu, în timp ce vizitam muzeul local de istorie, Sandro cu mama lui – muzeograf – mi-au arătat cu mândrie o poză alb negru, dintr-o expoziție mai amplă.

Realizată de faimosul alpinist fotograf Vittorio Sella acum aproximativ 150 de ani, fotografia prezintă o imagine de ansamblu a localității Mestia. Acolo, printre multe alte turnuri dispărute azi, se află și turnul familiei, pe care degetul lui Sandro ni l-a localizat foarte precis.

8.

Programul a fost dat peste cap.

Ziua de marți era programată inițial pentru ascensiunea vârfului Ortsveri (4.365m). Dar datorită bagajelor pierdute, unii am rămas să ne aclimatizăm la 4.000, în timp ce alții doi (Gigi cu Radu) au coborât în întâmpinarea băieților care urcau cu spor de la poalele muntelui.

În mod normal, problemele cu aclimatizarea apar de îndată ce depășești 4.000m altitudine. Unii le resimt mai puternic, alții mai puțin și acest lucru nu ține de condiția fizică.  Dacă nu ai depășit niciodată altitudinea din Carpați, nu ai de unde să știi cum te vei comporta la înălțime.

Durerea de cap, insomnia, o ușoară stare de greață și eventual senzații de claustrofobie, sunt normale. Tot ce poți să faci este să nu te grăbești, să încerci să mergi cât mai sus pentru aclimatizare dar să dormi jos și să fii atent cu alimentația și hidratarea.

În acest an, refugiul Bethelmi arată mult mai bine: curent electric, curat, bere de cumpărat… Din păcate însă, gunoaiele au rămas la fel de multe prin jurul cabanei.

9.

Între Mestia și Ushguli sunt aproximativ 50km, adică aproximativ două ore jumătate de mers. Drumul până în Mestia a fost excelent, autostradă chiar, prin comparație cu acesta…

Spre surprinderea noastră, zona este plină de turiști străini. Vedem italienii cu care am călătorit în microbuz și mai schimbăm câteva vorbe și cu pensionarii francezi cu care ne-am întâlnit de mai multe ori până acum. Asta este bine, dacă se menține trendul, zona are șanse să iasă din starea economică precară în care se află.

Asa cum spuneam, tradițiile locale sunt destul de bine conservate aici, inclusiv banditismul. În 2003, câteva jafuri armate asupra unor grupuri organizate de turiști, a determinat încetarea turismului în întreaga zonă. Pentru că nimeni nu-și dorește să se trezească dimineața cu un cuțit la gât și un bărbos știrb, care-ți zâmbește suav în ușa cortului…

În primăvara lui 2004, noul guvern Saakashvili a decis să taie nodul gordian. Câteva elicoptere militare au atacat una din familiile mafiote cheie din zonă, arestându-i pe toți și dând un puternic semnal tuturor celorlalte familii.

Lucrurile s-au mai calmat și turismul a reapărut timid în Svaneti. Și chiar dacă în 2006 s-a mai reclamat un jaf armat, majoritatea lucrurilor sunt ok.

Utilizarea unui ghid localnic este nu atât o obligație, cât o necesitate… Dacă nu știi limba localnicilor svani (care este diferită de cea oficială), nu poți comunica deloc. În plus, un străin este o persoană suspectă, dacă nu are sprijinul vreunei familii. Dar de îndată ce ești localizat ”al cui aparții”… lucrurile devin mai simple.

10.

Kazbekul a fost urcat prima dată de englezi, în 1868 (D.W. Freshfield, A.W. Moore și C.C. Tucker). De atunci, în afară de ruta clasică din Georgia, vârful a fost urcat pe mai multe trasee: rampa estică, fața sud-estică, fața sudică, plus ruta clasică din Rusia.

În 1912 au urcat pe vârf primii alpiniști din țară, membrii Societății Turiștilor Români (STR) din București: A. Wetter, Rohler și Westermann (Pe crestele Carpaților – N. Baticu). După 1989, vârful a fost urcat de numeroși români, aproape an de an. Dar până acum, din ceea ce știu eu, toți românii au urcat vârful doar pe ruta clasică, din Georgia.

Alpinismul în România este atât de subdezvoltat, prin comparație cu alte țări (nu neapărat occidentale) încât alpiniștii de la noi, când ies pe vârfuri mai înalte, nu încearcă aproape deloc alte rute în afară de cele ultra consacrate. Vezi cazul Matterhornului, urcat de zeci sau sute de români pe Hornli sau creasta Leului, în timp ce Zmutt a fost urcată relativ recent, de echipa Cătălin Pobega/Silvia sau a Mont Blancului unde tot Cătălin cu Silvia au atins vârful în acest an (2010), pe un alt traseu decât cele consacrate.

Când spun ”subdezvoltat”, mă refer la partea de viziune asupra alpinismului, în general și nu la partea de tehnică sau echipament… Iar această ”subdezvoltare”, ca să folosesc același cuvânt, se vede/reflectă și când este vorba de cățărarea pe stâncă. Se vede foarte clar că alpinismul românesc nu a avut și nu are o coloană vertebrală, o structură solidă care să dea o direcție mișcării alpine, la nivel național.

11.

Istoria alpinismului în Caucaz este foarte interesantă și din păcate, destul de puțin cunoscută în România. Ca și în Alpi, tot britanicii au fost cei care deschis ușile pe aici, urcând primele vârfuri: Elbrus Est și Kazbek (1868), Tetnuldi (1887), Dych Tau, Shkhara și Ushba nord (1888)…

Tot în 1888 are loc și un accident faimos în Caucaz, poate la fel de faimos pe plan internațional ca cel al lui Whymper pe Matterhorn. Echipa W. Donkin și H. Fox, împreună cu doi ghizi elvețieni (H. Streich, J. Fischer) dispare într-o tentativă de urcare a vârfului Koshtan Tau (5.151m).

Alpine Club-ul englez se mobilizează și un an mai târziu, o echipă puternică ajunge în Caucaz, în căutarea lor. Nu-i găsesc, dar identifică ultimul lor bivuac, înainte de a pleca spre vârf. Corturile, sacii de dormit, mâncarea…. totul era pregătit pentru întoarcerea echipei obosite de pe vârf.

După acest accident, mișcarea britanică pierde puțin din energie, fiind rândul alpiniștilor germani și austrieci să deschidă noi drumuri: Donguzorun NV (1891), Ushba Sud, Shkhelda (1903)…

Revoluția bolșevică cam închide zona Caucazului pentru alpiniștii străini și chiar dacă mai apar expediții occidentale, inițiativa este preluată de alpiniștii ”sovietici” precum frații Abalakov sau georgianul Misha Kherghiani.

La invitația sovieticilor, în 1958 ajunge în Caucaz o nouă expediție britanică al cărui lider nu era altul decât Sir John Hunt (Everest, 1953). Ei urcă pe Shkhara, Gestola, Dych Tau – premiera pilierului sudic.

În această perioadă (1958) urcă și primii români pe Elbrus: Sorin Ciulli și Ioana Vlădescu (vezi ”Corturi în Pamir” – Sorin Ciulli, Mihai Tunaru). Totuși, deși erau munți într-o țară ”prietenă”, alpiniștii români nu dau năvală în Caucaz.

Abia la începutul anilor `70 sunt organizate două expediții românești, cu sprijinul Sandei Paraschivescu (Badralexe), pe atunci fizician la institutul de la Dubna.

În 1973 sunt urcate vârfuri precum Kavkaz, Ushba Nord, iar în 1974 Elbrus și Schurovski. O echipă a Salvamontului mai ajunge prin Caucaz, în anii 80 pentru ca după 1989, porțile să se deschidă tuturor, în sfârșit…

12.

Înclinația pantei crește pe măsură ce urci. Dacă jos, la bază, este undeva la 30 grade, mai sus ajunge la 55 grade sau chiar și mai mult. Iar gheața este cu mult mai dură decât în urmă cu un an. Dar nu-i nimic, șuruburile de gheață rezolvă orice problemă.

Cu câteva ore în urmă, pe când ne apropriam de baza peretelui, pe întuneric, ne-am auzit fluierați și strigați. Erau cei din grupul din spate, cu ghizii georgieni cu care ne întâlnisem anterior și în șaua vf. Ortsveri, care ne făceau semne să ne întoarcem la potecă. Dar noi eram bine. Mergeam spre baza feței sudice a Kazbekului, obiectivul nostru.

În jur de ora 09.00 dimineața eram la 4.500, lângă stânca ce oferă un frumos loc de odihnă, plat și suficient de lat, ca să te tolănești la soare. În același timp, ești ferit de eventualele proiectile pe care le aruncă muntele, din când în când.

Până aici traseul nu a fost foarte dificil. Doar 500m de urcat pe gheață dură, în care colțarii abia prind, cu frontalii. Gambele au fost ultra solicitate, dar lucrurile se vor schimba în continuare. Ne strecurăm printre crevase și înaintăm cu spor, în ciuda echipei mari, de șase alpiniști. Când toată lumea este bine pregătită, lucrurile sunt mult mai ușor!

Când ajungem în culoarul cu bolovani în cădere, cresc ritmul de mers și renunț la pauze. Nu sunt chiar indicate… Traversăm cam 100m pe curbă de nivel și după ce toți trec de pasaj, ne oprim gâfâind. Mda, mersul ceva mai rapid la aproape 5.000m nu are același efect ca pe la noi acasă…

Ne aflăm sub culoarul final ce ne va scoate în șaua de sub vârf.

În jur de 11.00 ieșim în șa (aprox. 4.950m), spre surprinderea unuia din ghizii georgieni care stătea acolo și fuma lângă maldărul de rucsaci lăsați de clienții lor, plecați spre vârf cu un singur ghid.

”De aici… și în genunchi urc pe vârf!” îl aud pe Marius, cel care este considerat veriga slabă din echipă.

Rămas fără bagaj, cu haine de împrumut, scule închiriate și o zi în minus de aclimatizare… are toate motivele să nu urce vârful. Plus că nu mai fusese niciodată mai sus de 2.500m altitudine.

Dar totuși a fost suficient de hotărât și ambițios, pentru a încerca să urce Kazbekul cu prima echipă, cea care avea și cei mai mari sorți de izbândă. Pe o rută tehnică!

Kazbekul – vârful unde a fost înlănțuit Prometeu – nu are nici un pic de stâncă pe vârful principal. Este doar o coamă înzăpezită. Undeva mai jos, în fața noastră, se află un vârf secundar pe care se termină traseele Rampa estică și Fața sud estică.

Suntem înconjurați de ceață și din când în când, mai zărim câte ceva spre Rusia. Băieții adună toate mănușile Sealskinz lângă drapelul românesc, pentru o poză – reclamă.

Din întâmplare (sau nu), majoritatea celor din grup folosesc mănușile waterproof Sealskinz. Dan este foarte încântat de modelul Ultra Grip (lână merinos waterproof), în timp ce Mircea se plânge că-i transpiră mâinile abundent în mănușile ”Extreme Cold”, deși recunoaște că-i prea cald afară pentru ele.

Fața sudică ne-a luat 10 ore până pe vârf, în echipă de șase alpiniști. Este adevărat, traseul era cunoscut și toată lumea a fost bine pregătită tehnic, știa ce să facă în regrupări sau când s-a căzut în crevase.

13.

Calul meu a plecat din prima, la un singur imbold, spre surprinderea mea. Ceilalți l-au urmat, pur și simplu. Mergem la pas, călare, prin cătunul Zhibiani, unul din cele trei sate care formează Ushguli la 2.200m alt.

Casele sunt sărăcăcioase, multe cu dale de piatră pe post de acoperiș, într-un stil pe care l-am mai întâlnit la zeci de mii de kilometri distanță, în Cordillera Blanca.

Sandro este în față și încearcă să ne explice cum să comunicăm cu caii. Momentan nu sunt probleme majore, drumul este drept iar caii merg grămadă. Lucrurile se complică însă, la ieșirea din sat, când drumul coboară destul de abrupt și trece un fir de apă ce vine din ghețatul Shkhara.

Bălanul meu pur și simplu refuză să coboare pe drum și o ia pe iarbă, la dreapta, pe curbă de nivel. Când îl dirijez din hățuri spre stânga, se oprește. Sandro se întoarce din drum și îl trage de hățuri la vale. În sfârșit, coborâm! Calul coboară încet, cu mare atenție și parcă teamă… Teamă?!

Întâlnim numeroase grupuri de drumeți care, o dată ajunși în Ushguli, au făcut și o plimbare de câteva ore spre morena ghețarului Shkhara. Majoritatea sunt pe jos, dar am întâlnit și câteva grupuri călare.

Ne salutăm din mers, ca vechi călăreți. Căci da, între timp am acumulat și noi ceva experiență în manevrarea cailor. Acum putem să ne oprim/pornim când dorim noi – nu calul și am realizat că putem schimba și viteza de mers…

Shkhara (5.068m) este cel mai înalt vârf din Georgia, fiind al patrulea din Caucaz, după Elbrus, Dych Tau (5.204m) și Koshtan Tau (5.151m). Este considerat unul din cele mai dificile vârfuri de 5.000m din Caucaz.

De fapt, toate cele trei vârfuri amintite, sunt cu mult mai dificile decât Elbrusul. Vorbim de rutele clasice, bineînțeles! Chiar și ruta clasică pe Kazbek este considerată mai dificilă decât mult râvnitul Elbrus.

Ploaia ne determină să ne întoarcem din drum. Eu sunt în Gore-tex și am în cap o pălărie waterproof Sealskinz, așa că nu am treabă cu umezeala. Dar ne este milă de cai.

Andreea îi dă gaz calului și în trap și la galop, reușește să se îndepărteze mult de noi. Eu merg cu Sandro la trap, alături de câțiva localnici ce se întorceau de la pescuit. Undeva în spate, Radu merge mai lent cu al său cal.

”Este bine că ne-am întors”, îmi spune Sandro. ”Oamenii aceștia mi-au spus că dacă mai mergeam, dădeam peste grănicerii georgieni și ca să mergem mai departe, trebuia să avem pașapoartele la noi”.

Încerc să-mi imaginez harta zonei și într-adevăr, dincolo de creasta încețoșată din spatele nostru se află marea Rusie. Cândva, existau adevărate rute de ”high trekking” în Caucaz, prin pasurile de 4.000m altitudine ce permit să treci din nord în sud și invers. Între timp însă, lucrurile s-au modificat în negativ.

Dacă la sud, georgienii sunt pașnici cu turiștii care ajung în zona de graniță, în zona rusească de la nord, lucrurile sunt mult mai militarizate, mai stricte și mai birocratice (ca tot ce este rusesc). Practic, sunt zone în care nici nu ai voie, cum este cazul cu vârful Ushba!

Alpiniștii care reușesc să urce Ushba dinspre nord o fac fraudulos, ocolind punctele militare de control. Un alpinist rus se plângea: ”De cine păzesc militarii munții? De alpiniști? Dacă nu, atunci de ce ne împiedică să urcăm acolo unde vrem?”

14.

La ora 03.00 am plecam iarăși spre vârf. De data asta am ales ruta clasică, care oferă șanse mai mari coechipierilor mei: Andrei și Andreea, ultimii mohicani din grup care încă nu au urcat pe vârf, fiind și cei mai puțin în formă, ca aclimatizare și condiție fizică.

S-a luminat când am atins ghețarul, la 4.000m. Câteva grupuri ne-au depășit, în timp ce noi ne legăm în coardă și-i reglez un colțar Andreei. O luăm și noi la picior, dar viteza este scăzută. Nu ne grăbim, avem o zi întreagă la dispoziție. Singura problemă este ceața care reduce vizibilitatea spre zero și vântul, care șterge urmele… Și nimeni nu-și dorește să fie pe un ghețar, într-un alb total (whiteout), fără urme.

După ce trecem de platoul Maili (4.500m) începem să urcăm spre șaua de sub vârf. Acum 24 de ore coboram pe aici, cu ceilalți băieți și vremea era faină. Acum urc, pe o vreme destul de infectă.

Sunt gata – gata să întorc grupul, mai ales că a început și ninsoarea. Dar ținând cont că în fața noastră sunt trei grupuri cu ghizi georgieni, care trebuie să se și întoarcă, decid să continuăm urcarea. O să vedem până unde mergem.

La 4.800m altitudine știu exact unde ne aflăm – chiar sub șa – dar nu se vede nimic. Unul din grupurile din față decide să se întoarcă.

Schimb câteva cuvinte în rusă cu ei. Nu au urcat pe vârf, pentru că acolo există un risc foarte mare de rătăcire – cazul unui ghid rătăcit cu clienții săi în 2008, după ce a coborât de pe vârf, este foarte proaspăt.

Noi continuăm să urcăm. Andreei îi bubuie capul în mod constant, în timp ce pe Andrei îl cam lasă motoarele.

Ies în șa, la 4.950m altitudine, dar nu mai recunosc nimic. Totul este alb și nici măcar vârful nu știi în ce direcție se află, dacă nu ai mai fost pe acolo… Pentru a nu rata coborârea din șa, decid să balizăm ruta cu bețele de schi.

Printre rafalele de vânt îmi întreb coechipierii dacă vor să mai urcăm pe vârful aflat 100m mai sus. Privirile lor spun totul, foarte clar…

Îmi aduc aminte că în urmă cu aproape jumătate de an, în martie, eram într-o furtună similară pe vârful Ladovy, în Tatra Înaltă. Și atunci eram cu Andreea în echipă.

Nu putem să rămânem în șa, să ne odihnim, deoarece vântul este puternic. Cât timp cei doi ”A” își trag sufletul, cu spatele-n vânt, eu mă învârt de colo colo, înfigând bețe de schi pe post de balize, pentru coborâre.

Pe ultima rampă spre vârf, ne întâlnim cu cele două grupuri rămase, cu ghizii georgieni. Unul din ei îmi recomandă să renunțăm la vârf, căci dacă vântul șterge urmele lor de coborâre, nu mai ajungem în seara aia înapoi la refugiu. Și poate nici ziua următoare.

Știu acest lucru. Dar mai știu că ai mei colegi de coardă au tras cât au putut, pentru a ajunge pe vârf. Iar Andrei era la a doua încercare după ce, în urmă cu un an, s-a întors de la 4.800m. A întoarce lumea la 100m sub vârf, ar fi o lovitură grea pentru amândoi.

Deși cunosc vorba, încerc să prind doi iepuri de-odată: vârful urcat și coborât cât mai rapid, pentru a regăsi totuși ceva urme la vale.

Ultimii metri spre vârf sunt cei mai lungi… 10m ți se par 100m! Mai ales atunci când mergi într-un alb total și nu vezi vârful, la fel de alb.

Ora 13.00. Ultimii membri ai ”expediției” românești au atins vârful. Pentru mine era a doua oară în 24 de ore.

Ceață în jur, nu se vede nimic. Poze… poze… poze la greu!

15.

Ridicăm sticlele de bere și Giorgi ne explică tradiția toastului. Aici, în Georgia, toastul este un lucru extrem de serios, legendele locale spunând că chiar au existat bătăi din cauza unor toasturi prost făcute. Nu se toastează cu bere, doar cu vin sau tărie.

Ne aflăm pe o terasă selectă, undeva mult deasupra râului Mt’k’vari (sau Kura în rusă), în vechiul Tbilisi. Destul de aproape de noi se află și palatul prezidențial. Suntem aici la invitația unor prieteni georgieni: Giorgi și Tania. Ea este din Chișinău, de fapt.

Tbilisi ”by night” este o experiență ce nu trebuie ratată de cei care ajung pe aici. De când cu orientarea pro-occidentală, autoritățile fac tot posibilul pentru a face din Georgia și mai ales din Tbilisi, un oraș european și cât mai atractiv turistic. Toate monumentele sunt luminate atât cât trebuie, fiind puse în valoare în întunericul nopților de vară.

Sunt două tipuri de toast. Cele generale – pentru familie, pace în lume sau țară și cele personale, adresate unei persoane anume.

M-a mirat puțin ideea de ”toast pentru țară”. Dar mi-am dat seama că georgienii sunt patrioți, în sensul pozitiv. Își iubesc efectiv țara, iar Giorgi pufnește în râs când îl întreb dacă se gândește să emigreze.

Nu le este frică de Rusia.

”De când suntem noi, multe imperii au trecut pe aici. Grecii, perșii, bizantinii, otomanii… toate imperiile au trecut și noi suntem tot aici. Rușii ne-au ocupat de acum aproape 250 de ani. Și uite că suntem încă aici. Am fost sub țar, am fost sub bolșevici, iar acum suntem călcați de Noua Rusie. Nimic nou!

Eu sunt din Abhazia, de origine. Îmi pare rău că populația de acolo, preocupată de problemele curente, zilnice, se lasă manipulată de media controlată de ruși. Nu am nimic cu oamenii ruși, dar peste tot unde a călcat cizma rusească, a fost sărăcie.”

Ridicăm paharele.

–       Gamarjoba!

–       Gaumarjos tuturor!

Notă:

”Gamarjoba!” este formula de salut georgiană, la persoana întâi. Se traduce ca ”Victorie!”. ”Gaumarjos!” înseamnă același lucru, la plural.

SINTETIC:

12 august 2010: 6 alpiniști pe vârful Kazbek (fața sudică, 1.000m, gheață/zăpadă 30-55 grade, 2B rusesc): Dan Deleanu, Mircea Klepș, Marius Drobczyk, Radu Hera, Gigi Coșa – ghid, Marian Anghel – ghid.

13 august 2010: 3 alpiniști pe vârful Kazbek (ruta clasică): Andreea Ionescu, Andrei Tică, Marian Anghel – ghid.

Surse foto folosite:

http://www.mountain.ru/eng/photo/02-2000/archive_photo02.shtml

http://wieland.wordpress.com/category/travel-georgia-svaneti/

http://www.pixkik.com/viewphoto.aspx?LanguageId=2&ID=7628

http://www.mcitours.ge/index.php?m=publications&p=73

Publicitate