Alpi: un bilet tur-retur


1.

”Este chiar foarte de-aiurea treaba asta, să ai de urcat la finalul zilei!”, îl aud pe Dan că mormăie undeva în spatele meu.

Mergem de 12 ore deja și în fața noastră se ridică o față de zăpadă de vreo 30 grade și 200m înălțime, pe care trebuie s-o urcăm. Nu ținem neapărat s-o urcăm, dar este în drumul nostru spre cabană.

Dacă trecem de această pantă, dăm peste rachetele ce ne așteaptă cuminți (oare mai sunt acolo?) într-o mică șa.

Sper ca zăpada să fie ceva mai tare pe aici, pentru că versantul este de mai mult timp în umbră… În ultimele ore am tot mers printr-o zăpadă înmuiată de soare, destul de incomodă și foarte obositoare pentru mers. Riscul de avalanșă este destul de mare la soare (gradul 3 ieri, afișat la Maison de la Montagne), în timp ce în restul, gradul de risc este mai mic.

Noi avem ca scop acum, în tura asta, parcurgerea de muchii și teoretic, suntem destul de puțin expuși la avalanșă pe traseul propriu-zis.

Soarele dispare pe după Grandes Jorasses. Începem urcușul pe pantă.

2.

Zăpada a plecat brusc, de undeva de sub noi… A trecut în valuri peste o rimaya și s-a oprit pe ghețarul orizontal (l`Envers du Plan) ce se întinde la vreo 200m sub noi.

Nu suntem prea bine poziționați aici, pe un versant al ghețarului bătut de soare de câteva ore bune, sub Rognon du Plan. De altfel, încă înainte de a intra în zona expusă, am luat în calcul că există posibilitatea ca zăpada să plece cu noi. Așa că traversarea am făcut-o foarte aproape de stânci și cu regrupări intermediare. Dacă nu făceam așa, cel mai probabil am fi fost luați de avalanșă.

Dan pleacă din regrupare și continuă traversarea chiar pe lângă stânci, dar zăpada este extrem de împuțită! Înaintează foarte greu și cu mare efort. Când te gândești că prin descrieri, lumea atrage atenția la posibila gheață de pe acest pasaj… Ne-am fi dorit noi!

Stau și-l filez atent, pregătit să-l blochez imediat, dacă pleacă cu zăpada. Când aproape se termină semicoarda de 60m, reușește să atingă capătul corzii lăsate de noi la rapel și să regrupeze. Perfect!

Adun materialele din regupare și plec pe urmele lui Dan…dar de ce vorbesc de urme, când de fapt este vorba de niște găuri până la șold, într-o zăpadă umedă?

În loc să ne ia jumătate de oră, atât cât ne-a luat în sens invers, la prima oră dimineața, traversarea ne-a luat acum o oră jumătate, dacă nu chiar două ore!

Dan este terminat din cauza zăpezii, iar în față ne așteaptă două lungimi de mixt, cu o intrare verticală destul de solicitantă fizic. Noroc de coarda noastră lăsată în perete, special pentru a ne ajuta la urcare, plus o altă scurtă bucată de coardă cu noduri, pusă de ghizi, pe jumătate sub gheață.

3.

Traversarea Midi – Plan este o rută de dificultate medie (AD+), ce se desfășoară la o altitudine în jur de 3.600m. După ce coboară din Aiguille du Midi (3.842m) în Col du Plan (3.475m), urcă și coboară peste Rognon du Plan (3.601m), pentru a urca apoi spre vârful final de 3.673m.

Ca orice creastă predominant înzăpezită, ”te joacă” de pe un versant pe altul, în traversări mai mult sau mai puțin expuse. În partea finală, ai de parcurs o bucată de creastă aeriană și de coborât în rapel. Bineînțeles, traseul nu are nici o protecție fixă, fiind nevoit să-ți montezi totul, pentru stâncă și zăpadă, în funcție de necesități.

Singurul loc orizontal în care poți să te odihnești ok, după ce ai plecat din Col du Plan, este pe platoul Rognon-ului.

În condiții de zăpadă bună (tare), traversarea într-un sens durează cam 4 ore, plus timpul necesar pentru coborârea spre cabana Requin – Mer du Glace, așa cum preferă majoritatea.

În sens invers, acolo unde faci rapelurile, trebuie să te cațări (2 lungimi), iar pantele urcare vor trebui acum descățărate.

Noi am preferat să facem traseul dus-întors, pentru că ne-am făcut baza la cabana Cosmique.

4.

Pointe Lachenal este un mic triplu-vârf aflat în umbra lui du Tacul. Ușor accesibil de la cabana Cosmique, oferă versanți de gheață curată pe o parte (spre cabană) și culoare de mixt pe partea opusă.

Un traseu frecventat și relativ simplu (AD) este traversarea vârfurilor. Noi l-am ales ca încălzire și aclimatizare, dovedindu-se o bună alegere, la finalul zilei. Ne-am mișcat bine (concomitent) pe cea mai mare parte a traseului, cu excepția unui pasaj expus de gheață dură, la baza celui de-al doilea vârf și a lungimii de mixt, de pe vârful final.

Fiind prima zi ”de lucru” la altitudine, ne-am resimțit puțin din această cauză, dar fără mari probleme. La ora 11.00, când o echipă de trei tocmai intra în traseu (probabil au venit cu prima cabină sus), noi eram în zona seracurilor de la finalul crestei.

Frumos, scurt și rapid, foarte bun de introducere!

Înapoi la cabană, m-am apucat de ascuțit colțarii și pioleții cu care abia zgâriasem în gheața dură din Lachenal.

Jos, în Chamonix, am căutat să-mi schimb lamele la vechii mei pioleți Aztar, dar nu am găsit nimic de schimb. Nici cu frontalii de la colțari nu am avut prea mult noroc. Am găsit de schimb, dar când să-i cumpăr, era magazinul închis – pauză de masă pentru două ore!

5.

Am plecat în traversarea Midi – Plan în jur de 06.00. Am fost singurii care am plecat în această direcție, ceilalți mergând în traseele ultra-frecventate din Triunghiul Tacul.

Atmosfera este răcoroasă, înviorătoare, cu atât mai mult cu cât este senin. O oră ne ia să ajungem cu rachete, pe creasta ce coboară din Midi spre Col du Plan. Într-o mică șa, unde lucrurile se cam împut, renunțăm la rachete și bețe, trecând la colțari și piolet.

După 100m, începe o coborâre vertiginoasă pe o pantă de zăpadă dură, spre Col du Plan. Creasta pe care tocmai vrem s-o facem, se desfășoară incredibil de spectaculos în fața noastră. Vârful final, stâncos, se vede foarte clar… ca și distanța ce trebuie parcursă până acolo.

În Col du Plan facem o scurtă pauză, apoi îi dăm drumul pe traseu. Avem timp suficient pentru a face traseul dus-întors – de fapt, două trasee cu obstacole și probleme total diferite.

Faptul că mergem împreună de mai mulți ani, ne ajută să ne mișcăm rapid, bine și într-o relativă – este ceva sigur pe munte? – siguranță. De altfel, acum vreo două ierni, împreună cu Dan și alți doi băieți (o coardă de patru) am reușit să facem Hornurile văii Seci a Caraimanului într-un timp foarte bun. Am plecat la 06.00 din Bușteni, la 07.00 am intrat în vale, la 11.00 am ieșit din vale, la 12.00 eram în gura văii Albe, iar la 15.00 eram deja la bere și pizza în Bușteni. A doua zi am făcut alt traseu prin Coștila.

6.

Creasta Cosmique se desfășoară chiar în fața cabanei, intrarea în traseu fiind la 10  minute distanță. Este o altă rută clasică (AD cu pasaj de stâncă gradul 4), extrem de populară și frecventată. Tocmai de aceea am și evitat s-o facem până acum. Să rămână ca un traseu ”de vreme rea”, când n-o mai fi nimeni pe traseu și nu putem merge pe ceva departe de adăpost.

Dar ținând cont că în zilele următoare vremea se va strica – ceea ce ne-a dat puțin planurile peste cap – și de faptul că suntem cam obosiți după zilele precedente, am decis s-o facem azi.

Nu văd nici un motiv de grabă mare, așa că abia la 08.00 intrăm în traseu. În același traseu, ceva mai devreme, au intrat și doi italieni cu care am dormit în cameră. Dar ei se mișcă lent, prudent și cu regrupări intermediare. După primele sute de metri, acolo unde creasta devine mai orizontală și se curbează spre stânga, îi prindem din urmă. Fără să alergăm, ci doar mergând concomitent.

Ne salutăm și mă opresc. Nu vreau să-i depășesc, nu acum. Întotdeauna mi-a displăcut suprapunerea unor echipe în același traseu și îmbârligarea de corzi aferentă. Mulți te întreabă, înainte de a te depăși, dacă pot face asta și le permiți. Mi se pare normal și de bun simț. Dar mulți alți nu fac asta și vin ca nesimțiții peste tine, călcându-ți coarda cu colțarii sau trăgându-se de tine.

Eu nu am pățit-o pentru că am evitat traseele aglomerate – gen rutele clasice spre Mont Blanc sau Matterhorn – dar știu că alți amici au trăit astfel de experiențe.

Stau în coada italienilor și-i observ. Unul din ei merge bine, dar celălalt, mai în vârstă, este lent și foarte prudent, dacă nu chiar fricos.

Primul rapel – dirijat – durează o veșnicie iar la al doilea – cel prin horn – italianul tânăr își cere scuze pentru că ne întârzie.

”Este ok, nu ne grăbim! Vremea este superbă și nu vrem să mai facem altceva azi…”

Până trag italienii coarda de rapel, eu am ajuns lângă ei în regrupare și vine și Dan. Stăm cu toții într-o regrupare dintr-un friend vechi blocat și o buclă de chingă a italienilor, dată pe după un țanc. Pleacă ei primii, dar ne lasă bucla de chingă, cu condiția să le-o dăm în următoarea regrupare.

Urmează un scurt pas de cățărare ceva mai dificil și… mă opresc căci nu pot trece de italieni. Ah! Deja merg prea lent și va trebui să-i depășim cu prima ocazie.

Ocazia mi s-a ivit atunci când capul de coardă – italianul mai în vârstă – greșește traseul. În loc să traverseze spre dreapta, o ia direct în sus și se blochează. ”Hello!” îi fac cu mâna de pe brână, când îl văd că apare undeva sus, de după un țanc, total de-aiurea.

După câteva minute, Dan ajunge lângă mine în regrupare și italienii imediat în spatele lui. Iau materialele și plec mai departe, într-o traversare spre dreapta. Italianul în vârstă îl depășește pe Dan, se bagă între noi și vine imediat în urma mea.

De ce s-o fi grăbit oare să mă prindă din urmă? Orgoliul personal jignit, că i-am depășit? Oricum, italianul se dovedește un stupid, pentru că pentru următorii 20m mergem unul după altul, timp în care-l încurcă pe Dan cu coarda, care i se agață în jurul rucsacului și suplimentar, se mai ține și de firul meu, blocându-mă pe loc.

”Ce naiba!?”

Din fericire, se oprește pentru regrupare, în timp ce noi continuăm să mergem în paralel și ne distanțăm de ei.

Pasul cheie al traseului este un scurt pasaj stâncos vertical, cu câteva găurele pentru colțari, săpate-n stâncă. El se poate ocoli și prin stânga (un horn blocat de un mic bolovan), dar este mai interesant direct.

Urc fața de stâncă rapid și regrupez imediat după pasaj, la o buclă de coardă mai veche, dublată de o buclă nouă pusă de mine.

Apar și italienii la baza pasajului, plus alte trei echipe ce i-au prins din urmă. Este cam aglomerat pe jos!

Când ajunge Dan la mine, îi spun să recupereze bucla noastră, când va pleca. După o traversare, urmează hornul final ce se termină în imediata apropriere a platformei amenajate de belvedere, de la stația Aiguille du Midi. La baza hornului ne intersectăm cu două din echipele din spate, care au ocolit pasajul stâncos de mai jos.

Îi las să ne depășească și merg imediat în spatele lor. Sus, pe platforma plină de turiști, suntem nevoiți să ne oprim și să-i așteptăm pe italieni. Motivul? ”Meseriașul” italian în vârstă s-a prins în bucla noastră de chingă din regrupare și Dan a fost nevoit să i-o lăse, cu gândul că o recuperăm de la ei mai sus. 

Ei bine, când au ajuns și ei pe platformă, ne-au spus că nu au luat bucla noastră din perete, că nu știau că este a noastră!? Asta deși Dan i-a spus de vreo două ori să o recupereze. Cel tânăr și-a cerut scuze…

7.

Aiguille du Plan este un țanc stâncos de o lungime de coardă, pe care urci destul de simplu. Un fel de Acul Roșu din Morar, dar mai stâncos, la altitudine și mixt. Și de fapt, nu ieși pe vârful efectiv – o aglomerare de bolovani – ci regrupezi pe o mică brână aeriană, imediat sub un bolovan final.

Un elicopter galben – turistic, ce se tot învârte prin zonă, trece iarăși vuind pe lângă noi. De data asta, ceva mai jos (3.500m altitudine?).

Atingerea vârfului este doar un motiv. Este doar o cireașă de pe tort, pe care o înghiți rapid. Traseul în sine… parcurgerea lui… este tortul efectiv pe care-l savurezi cu fiecare linguriță băgată-n gură.

Este ora 12.00 când o luăm înapoi spre casă. Tot traversarea Midi – Plan, dar în sens invers de această dată. Primul obstacol? Traversarea unui versant de zăpadă bătut de soare…

Post Scriptum

După câteva zile de vreme rea, am mai băgat un scurt traseu în Petite Verte. Apoi norii, ploaia și ceața au revenit, iar noi ne-am mulțumit cu vizitări prin librării și participarea la Pioletul de Aur ce tocmai se desfășura în Chamonix.

Pe drumul spre casă, în România, mi-am pierdut aparatul foto. Într-un mod stupid, nu vreau să detaliez. Noroc că a avut și Dan un aparat foto, căci altfel nu aveam nici o imagine…

Vezi mai multe poze din tură

 SINTETIC

perioada: 7-16 aprilie 2011

Trasee parcurse:

– traversare Pointe Lachenal (AD)

– traversare Midi Plan (AD+)

– creasta Cosmique (AD)

– versantul nordic Petite Verte (AD)

Categorii: Alpinism internațional | Etichete: , , , , , , , , , | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Alpi: un bilet tur-retur

  1. Foarte frumoasa tura, pacat cu italienii…nu-i inteleg…
    Cum a fost la Pioletul de aur?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: