O zi la muzeu…

www.rucksack.ro

”Simpla căţărare nu înseamnă nimic, dacă nu îi dai înţelesul cunoaşterii” (Ion Coman)

Recent m-am întors din Alpi bavarezi unde, pe lângă o tură de alpinism și schi (vezi poze), am avut și ceva ”treabă urbană”, tot în domeniul muntelui (cum altfel?).

Cu această ocazie, fugărit de frigul de pe frumoasele străzi din Munchen, m-am refugiat la propriu și la figurat, la căldura unui muzeu… alpin.

Căci cine mai merge la muzeu într-o marți după amiază…?

1.

”Alpines Museum” face parte, împreună cu ”Archiv” și ”Bibliothek” din partea culturală a Clubului Alpin German (DAV). Și nu este o mare surpriză asta, deoarece alpinismul și muntele în general, în lumea germană, au fost întotdeauna strâns legate de educație și cultură.

Clubul Alpin German s-a înființat în Munchen (1869) și este astăzi unul din cele mai mari cluburi alpine din lume (cu aproape un milion de membri), fiind a opta mare federație sportivă din Germania (354 cluburi independente afiliate).

Pentru o bună perioadă de timp, clubul german a fuzionat cu cel austriac, formând un singur club (DuOAV). S-au separat abia după al doilea război mondial.

Muzeul Alpin a fost inaugurat în 1911 în Munchen, pe malul Isar-ului (insula Prater), într-un fost restaurant, clădirea fiind acordată gratuit de către municipalitate. După ce a fost bombardată în timpul ultimului război, clădirea a fost refăcută.

Astăzi, muzeul se află tot aici și în continuare, ca și acum 100 de ani, clădirea este acordată cu titlu gratuit Clubului Alpin, de către municipalitate.

2.

În muzeul propriu-zis se intră prin spatele clădirii, printr-o curte plină de copaci unde vara, se desfășoară tot felul de activități culturale pentru adulți și copii, inclusiv bouldering pe bolovanii naturali aduși aici.

Recepția muzeului este de fapt, o cafenea, pereții fiind cu rafturi de cărți, pliante și poze.

O ”tânără” doamnă de dincolo de tejghea mă ia în primire și după ce descoperă că habar nu am germana, devine foarte volubilă într-o engleză aproximativă.

Este extrem de încântată că am venit să vizitez muzeul și-mi explică unde să las rucsacul și haina (dulapuri amenajate) precum și sensul în care ar fi bine să încep vizitarea.

Muzeul are câteva colecții permanente dar, periodic, se fac expoziții speciale.

În această perioadă expoziția specială este intitulată ”Berg Heil!” și prezintă istoria alpinismului german și a DAV-ului, între anii 1918 – 1945, una din cele mai frământate și controversate perioade.

Fără să vreau, am făcut rapid o corelație cu alpinismul românesc între 1945 – 1989, o perioadă cel puțin la fel de controversată în mișcarea alpină națională.

Dar oare noi vom fi vreodată capabili să o analizăm la rece, ca istorici amatori măcar, cu toate aspectele ei plăcute și mai puțin plăcute?

3.

Pe fundalul unei umilințe naționale, ca urmare a pierderii primului război mondial, în Germania de după 1918 a apărut o mișcare naționalistă care avea să ducă, douăzeci de ani mai târziu, la tragedia celui de-al doilea război mondial.

Această exacerbare naționalistă și antisemită s-a manifestat din plin și în cadrul Clubului Alpin Austro – German.

De exemplu, după terminarea războiului, pasionații de munte evrei nu au mai fost acceptați ca membri în multe secțiuni DuOAV, iar în 1924 s-a ajuns chiar la desființarea secțiunii Donauland, acolo unde o mare parte din membri erau de origine evreiască.

În plus, DuOAV-ul a rupt legăturile cu cluburile alpine din statele ”inamice” precum Marea Britanie, Franța, Belgia sau Italia.

Deși în general, o mare parte din alpiniștii germani se considerau apolitici, au existat nume importante care au îmbrățișat fie politica de extremă stânga, fie extremă dreapta. Acest lucru a dus la un conflict și ruperea legăturilor dintre principalele cluburi germane, DuOAV – de orientare german-naționalistă și asociația ”Prietenii Naturii” – de orientare socialistă.

Dar cum naționalismul german era la putere, în anii interbelici, DuOAV-ul a primit în mod direct sprijinul oficialităților celui de-al treilea Reich. Acest lucru a avut multe părți negative, dar și câteva aspecte pozitive.

De exemplu, legea din 1935 privind protecția naturii a dat drept de veto clubului alpin, în privința oricărui proiect de dezvoltare a turismului montan.

Ca urmare, DuOAV-ul s-a putut opune dezvoltării fără discernământ a instalațiilor pe cablu, care a cunoscut un boom în Alpi, în anii respectivi. Acest drept de veto a avut succes în anumite cazuri, dar doar atunci când nu contraveneau unor mari interese militare, politice sau economice.

Un aspect negativ a susținerii politice de stat, a fost faptul că DuOAV a devenit singurul club alpin acceptat la nivel național, Gestapo-ul lichidând toate celelalte cluburi și asociații montane precum secțiunea independentă ”Donauland”, Touristenverein Bergfreunde (succesorul asociației ”Naturfreunde” în Austria) sau Uniunea alpină creștin socialistă. Multe alte cluburi mai mici au fost înglobate direct în DuOAV.

Pe fondul rivalității politice dintre Germania și Austria, lupta s-a dus pe toate planurile, inclusiv montană.

Astfel, începând cu 1933, pentru toți germani care doreau să intre în Austria, s-a introdus o taxă de 1.000 mărci, așa numita ”1.000 Mark barrier”.

Acest lucru a afectat grav turismul montan, multe secțiuni ale DuOAV-ului nemaiputând să-și viziteze și să-și întrețină propriile cabane aflate în munții austrieci.

Bariera a fost înlăturată în momentul ”Anschluss”-ului, când Austria a fost alipită Germaniei (1938).

4.

Muzeul nu are foarte multe săli, expoziția fiind organizată în două mari părți.

Sălile din dreapta holului principal, au fost dedicate alpinismului propriu-zis, din perioada respectivă: echipament, premiere, expediții…

De exemplu, aici se poate vedea concret bicicleta cu care se mergea la schi (cu bicicleta!) și diferite alte piese de echipament, cu care astăzi nu ai îndrăzni să urci o vale în Bucegi.

Evident, văzând bicicleta faci o legătura rapidă cu performanța fraților Franz și Toni Schmid, cei care au reușit prima ascensiune a peretelui nordic din Matterhorn (1931), după o călătorie dus-întors pe bicicletă…

Printre aceste piese istorice de echipament, am văzut un fel de bentiță la modă în acei ani care, pe lângă faptul că acoperă urechile, mai are alte două bentițe dispuse în cruce, peste cap.

Interesant este faptul că această bentiță atipică s-a folosit și în Carpații românești, în aceeași perioadă!

5.

Activitatea administrativă a muzeului alpin este desfășurată… cu voluntari!

Am fost surprins să aflu acest lucru, în condițiile în care toată lucrurile de aici (inclusiv curtea, cafeneaua, toaleta…), arată ca și cum în spate stau mulți oameni și un buget consistent.

Întreaga clădire a muzeului, arhivei și bibliotecii alpine are, la momentul actual, un singur angajat full time. Și acesta este un arhivar profesionist, care să aranjeze, coordoneze și să aibă grijă de întreaga arhivă a clubului. În rest… se pare că doar inteligență, educație, pasiune și suflet!

Toate acestea le-am aflat de la muzeografa-recepționeră voluntară care, între două prăjituri servite vizitatorilor la cafeneaua de la intrare, intra după mine în sala muzeului să-mi povestească diverse.

Toții voluntarii sunt pensionari, într-adevăr, fiind oameni care au ceva mai mult timp la dispoziție, pentru a și-l dedica muntelui în versiunea urbană.

Îi povestesc și eu că în România de azi, deși sunt mulți pasionați să citească povești istorice alpine, puțini sunt dispuși să și facă ceva concret în acest domeniu, iar numărul celor care au și început să facă ceva, se pot numără pe degete.

În acest sens, cunosc personal doar două inițiative puse în practică, la nivel de grup. Poate sunt mai multe, dar nu știu eu:

–       Înființarea unui Grup de Istorie Alpină (GIA) inițiat de subsemnatul, pentru a forma un nucleu al celor interesați de istorie alpină, pentru dezbatere și discutare a diferitelor subiecte;

–       înființarea unui punct de colectare a artefactelor alpine (nu știu dacă i se poate spune muzeu încă) la Căminul Alpin, la inițiativa lui Dan Vasilescu, actualul președinte al CAR-ului.

O întreb pe interlocutoarea mea, cum a pornit totul, de s-a ajuns la acest nivel de organizare.

Nici unul din ei nu este istoric specialist. Este vorba doar de pasiune și de dorința de a face un lucru bine, cu cap și coadă. Abia în ultimii ani, au reușit să obțină ceva bani pentru muzeu, în cadrul unui proiect cu finanțare europeană.

Dar nu mai bine îl cheamă pe Stefan, singurul angajat profesionist al muzeului? El îmi poate explica mai multe despre modul de organizare al muzeului!

6.

În sălile din stânga holului principal, se prezintă ciudatul amestec politico-militaro-alpin din perioada nazistă, binecunoscut și multor români, dar în versiunea comunistă.

Trupele militare de munte, fie că este vorba de cele din Italia, Austria, Germania sau România…  și-au câștigat faima în timpul luptelor din cele două războaie mondiale. Și totuși, ele nu au o istorie prea veche față de conflictele militare care le-au consacrat.

De exemplu, primele unități de munte au apărut în armata imperială austriacă în 1906, pentru protejarea granițelor montane. Ele au primit o pregătire militară specială, inclusiv tehnici alpine și de schi. În timpul primului război (1916) s-au înființat companii suplimentare, formate în special din alpiniști înrolați voluntar pe frontul din Dolomiți.

Germania și-a format prima unitate de munte abia în 1915, care a luptat pe frontul din Dolomiți. Interesant este faptul că în același timp și în România s-au format primele companii ale ”vânătorilor de munte”!

După Marele război, o dată cu formarea noii armate germane Wehrmacht s-au înființat și trupele montane care au colaborat strâns cu DuOAV-ul, în formarea și pregătirea tinerelor generații pentru război și munte.

Pe ecrane încastrate în mobilierul sălii, rulează filme de epocă alb-negru, în care poți vedea tinerii cum dorm în tabere de corturi, cum se cațără sau se spală la ordin și dau raportul zilnic, aliniați în fața comandantului cantomanentului alpino-militar.

Astfel de poze putem vedea în cantonamentele alpine din România anilor 50!

Oricum, o atmosferă extrem de familiar și mai târziu, celor care au fost pionieri și utc-iști.

Pe acest fond, au loc numeroasele expediții alpine germane din Himalaya din anii 30 și – punctul culminant – prima ascensiune reușită a peretelui nordic al Eigerului (1938), într-o echipă mixtă germano-austriacă!

Faimoasa fotografie a lui Hitler, înconjurat de cei patru alpiniști, este poate una din cele mai tulburătoare poze din istoria alpinismului mondial.

7.

Inițial, am stat de vorbă cu Stefan Ritter – arhivarul muzeului alpin, la una din mesele cofetăriei muzeului. Apoi m-a invitat să văd cum arată arhiva muzeului.

Cu un lift mascat în perete, am coborât în subsolul clădirii unde, după câteva uși cifrate, am intrat în arhivă.

O cameră destul de mare și înaltă, plină cu rafturi metalice, parțial umplute deja, cu numeroase cutii de carton numerotate.

Atmosfera este uscată și răcoroasă aici, pentru menținerea unor condiții propice depozitării numeroaselor documente sociale, texte, foto, video.

Din vorbă în vorbă, Stefan îmi atrage atenția că aici este doar o parte din arhivă, secțiunile mai mari ale Clubului păstrându-și arhivele la sediul lor.

Când am amintit de SKV-ul transilvănean, mi-a spus că o parte din arhiva SKV-ului se află depozitată la ei, adusă de membrii clubului, o dată cu venirea lor în Germania federală.

În ultimii ani, împreună cu muzeele alpine din Austria și Tirolul de Sud, au câștigat o finanțare europeană, care le-a permis să aibă trei angajați plătiți, pentru doi ani. Așa au reușit să pună în ordine o mare parte din arhiva clubului.

Acum, după ce finanțarea s-a terminat, a rămas doar el, singurul profesionist angajat al muzeului. Și nu îi este teamă de faptul că poate rămâne fără muncă pentru că arhiva DAV-ului crește de la un an la altul și ”totul se află aici, în aceste cutii”. Cineva trebuie să le ducă evidența într-un mod profesionist.

8.

La finalul celui de-al doilea război mondial, Clubul Alpin al ”Marii Germanii”, cum se numea atunci DuOAV-ul, s-a văzut într-o situație delicată. Susținerea oficialităților nu mai exista, ba mai mult, clubul era etichetat direct ca asociație nazistă, fiind interzisă în 1945.

Pe de altă parte, Tirolul de Sud a rămas separat fără speranțe, ca provincie în altă țară (Italia), germanii pierzându-și jurisdicția asupra lui.

Alpenverein Sudtirol (AVS) a primit autorizația de înființare în 1946, ca asociație alpină a vorbitorilor de germană din Italia, reușind ca 30 de ani mai târziu (1974) să se afilieze direct la UIAA.

În ceea ce privește Clubul Alpin Austriac, după război acesta s-a desprins de cel german, pentru a se distanța de trecutul nazist și oricum, a trebuit să facă față criticilor acerbe aduse de ”Prietenii Naturii” pentru trecutul lor nazist.

După ce în 1945 DuOAV-ul a fost interzis în Germania, o parte din activitatea organizatorică a continuat neoficial și doar la nivel local.

Abia în 1948, DAV-ul a fost refondat, putându-se relua activitatea oficială, deși a fost privit mult timp foarte circumspect. În 1956 asociația a primit înapoi și cabanele montane din Alpi, ele fiind administrate de clubul austriac, până în acel moment.

9.

Expoziția ”Berg Heil!” este fascinantă  și tristă, în același timp.

Este trist să privești imaginile video cu copii care se cațără pe stânci, cu svastica nazistă pe umăr, știind că peste câțiva ani, mulți dintre ei vor muri pe front.

Este trist să observi câtă ipocrizie și manipulare a putut să pătrundă în lumea montană și a alpinismului german, în doar câțiva ani.

Este impresionantă sala cu o masă mare în mijloc și câteva scaune în jur… totul acoperit cu svastica nazistă și pe fondul muzicii patriotice germane! Parcă este mic salt în timp și te aștepți ca un politruc nazist să-și facă brusc apariția pe ușă.

Dar în același timp, este fascinant să vezi renașterea.

Faptul că azi DAV-ul a revenit și este azi unul din cele mai puternice cluburi din lume, o asociație extrem de bine organizată, cu mare putere și influență în domeniul turismului montan din Germania.

Clubul este atât de bine consolidat încât astăzi, își permite chiar să facă lumină și curățenie și în acele colțuri întunecoase și tenebroase, din propriul trecut nu foarte îndepărtat.

Puține grupuri umane ajung la acest nivel superior, de auto-evaluare critică și expunere a propriilor erori!

Comunitatea alpină germană și-a acceptat propriile greșeli. Le-au discutat, cercetat, scos la lumină și pus în valoare, pentru a învăța din ele generațiile următoare.

Și au mers mai departe.

10.

La ieșirea din muzeu, am mers puțin pe jos, apoi am luat trenul subteran până la hotel. Era mult prea frig pentru a medita pe îndelete, hoinar pe străzile Munchenului.

Și apropo… muzeul a avut numeroși vizitatori, în acea după amiază friguroasă de marți!

surse foto istorice: colecția muzeului alpin DAV

Publicitate