Șoferul a oprit mașina undeva pe marginea drumului, în plin câmp (alto pampas).
În mod normal, trebuia să mai mergem câțiva kilometri, dar porterul i-a spus să oprească aici, căci poteca este mai bună dacă plecăm din acest loc. Și aveam să-i dăm dreptate, câteva zile mai târziu, când am coborât pe drumul normal plin de praf și bolovani…
Jos din mașină, încercăm să ne dezmorțim puțin. Mircea caută ceva prin rucsacul lui și este înconjurat de pungi și pungulițe. Edgar – porterul nostru, își saltă ”elefantul” în spate (sacul de expediție de 100L) și-o ia din loc într-un ritm alert, îngrijorător pentru noi.
Nu m-am înșelat deloc.
În primii 100m sunt deja lac de sudoare și abia reușesc să mă mențin la câțiva pași în spatele porterului care parcă aleargă, cu ”elefantul” de 25/30kg. în spate. Și nu se poate spune că nu sunt într-o formă fizică acceptabilă, cel puțin.
Nu vreau să-l las să se distanțeze de noi, pentru a nu avea surprize cu bagajele. Suntem totuși în Peru! Mircea a rămas undeva jos, lângă drum și se agită să-și refacă rucsacul, ca să ne prindă din urmă.
Panta este relativ domoală iar poteca merge printre ierburile înalte până la brâu, de parcă am fi într-un lan de grâu.
Urcăm spre tabăra de bază Churup.
2.
Față de ultima dată, mi se pare că Lima și Peru, în general, au evoluat într-o direcție bună.
Pe drumul de la aeroport spre Centro, am văzut mai multe clădiri de la periferie destul de îngrijite, ceva complexe noi rezidențiale… impresia generală este de mult mai îngrijit!
Un lucru asemănănător l-am observat și în Huaraz, 24 de ore mai târziu: lucrurile evoluează înspre bine, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Prima seară o petrecem, așa cum era și normal, într-unul din cele mai fair play restaurante din Huaraz, în privința raportului masă/bani: Brasa Roja. Ne desfătăm cu pui sub diferite variante (eu pui cu ananas), alături de berea Cristal de 0,6 litri și o imensă salată cu avocado și pulpă de palmier.
Cât timp am stat în Cordillera Blanca (4 săptămâni) am profitat la maxim de ”comida peruana”: salate, fructe, pollo (pui), lomo (vită), cuy (șoareci)… O singură seară am mers într-o cârciumă aflată în zona turistică din Huaraz, pe care Brad Johnson o recomandă în ghidul său (Classic climbs in Cordillera Blanca) ca ”dont miss!” Vai, ce eroare!
Un meniu majoritar din pizza și grill, într-o cârciumă plină ochi de albi (europeni și americani), în parte beți, dar toți gălăgioși. Iar prețurile, bineînțeles, pe măsura buzunarelor clienților albi.
De ce oare cineva și-ar dori să mănânce o pizza în Peru, înconjurat de o atmosferă absolut banală și des întâlnită din Europa? Apoi mi-am adus aminte că autorul ghidului este american, iar gusturile culinare diferă destul de mult de la o țară la alta și de la un individ la altul.
Nu am mai repetat greșeala asta. Dar am făcut în schimb altele…
3.
Poteca spre laguna Churup (4.450m alt) este un loc clasic de promenadă.
Lacul este relativ accesibil din Huaraz și cu o belvedere frumoasă. Din el se varsă o cascadă a cărei frumusețe nu prea poți să o apreciezi pe de-a-ntregul, fiind mascată de copaci și de stânci. Însă la deal, în spatele lacului glaciar, se ridică impresionat peretele sud vestic Churup.
Dacă până la lagună poteca este bine bătută, foarte frecventată și prăfuită, mai sus de lac lucrurile sunt exact invers. Căldarea glaciară superioară devine o lume a celor pentru care muntele începe abia aici, după ce se părăsește drumul bătătorit.
Cu Edgar în față, țopăim din piatră-n piatră și începem să ocolim lacul pe partea stângă. Deși are ”elefantul” în spate, porterul se mișcă cu nonșalanță și fără vreun efort vizibil.
Tabăra de bază Churup este pe malul unui al doilea lac (laguna 2 Churup), la aproximativ 4.600m altitudine. Montăm cortul printre pietre, pe o plajă din nisip, de parcă am fi la 2 Mai. Nu ne pare rău de asta!
Ne simțim bine, chiar dacă suntem la o altitudine apropiată de maximul din Alpi. În mod evident, se cunoaște că acesta este al doilea vârf la peste 5.500m altitudine. Ce înseamnă aclimatizarea!
Dacă nu ne-am simți bine, nici nu ar avea sens să ne aflăm aici, pentru că atunci când te simți rău la altitudine, abia te târâi pe panta de zăpadă, ce să mai dai din doi pioleți pe verticala de gheață sau mixt?!
4.
Strada are un important rol social în comunitatea peruană.
Aici se întâmplă multe lucruri care, în societatea europeană (era să spun vestică…) și cea modernă, în general, s-au mutat în spațiul intim al locuinței private.
La ora prânzului, pe la multe colțuri de stradă apar niște tarabe pe roți și cu o umbrelă, sub care se face mâncare. Și nu este vorba despre niște hot dog gata pregătiți, ci de mâncare serioasă.
Într-un cazan se fierbe cartoful, în altul porumbul iar într-un vas de plastic mai mare se amestecă salata. Câteva băncuțe rabatabile pe trei laturi întregesc masa plimbătoare și… poftă bună!
Pe lângă tine trec mașini, pietoni, fum, praf… dar peruanii nu par deranjați. Stau îngrămădiți pe băncuță și înfulecă mâncare ”ca la mama acasă”, supravegheați în de-aproape de senora cu pălărie pe cap.
Unele antreprenoare mai cu dare de mână, vin cu tot porcul fript pus pe roți din care, în funcție de buzunar, ți se taie o bucată. Bineînțeles, porcul nu se termină într-o singură zi așa că ceea ce rămâne din el reapare în praful stradal zilele următoare.
Și dacă a mânca la colțul străzii este destul de comun, chiar dacă în condiții de igienă mai… peruane, m-a surprins faptul că unii sunt dispuși să facă mult mai mult decât atât.
În zona rurală din Anzi, toate firele de apă ce coboară din ghețar sunt captate, dirijate și folosite în mod comun, de toate satele mai jos de ghețar: pe câmp udă culturile, în sat se folosește pentru spălat: pe cap, pe față, rufele, tot ce este de spălat!
Coboram din quebrada (valea) Llaca, după patru zile pe munte, când am trecut cu mașina pe lângă o tanti ghemuită la marginea drumului. Inițial nu mi-am dat seama ce face.
M-a susprins faptul că era cu părul desfăcut și de regulă, femeile din satele andine își poartă părul împletit într-o singură coadă lungă pe spate, mascat sub pălărie. Apoi am observat că se săpunea și își turna apă-n cap cu o cană. Apă din șuvoiul ce curgea liber pe lângă drum și din care, câteva sute de metri mai jos, o altă persoană se spăla pe față.
”Măcar își dorește să fie curată…” îl aud pe Mircione că mormăie lângă mine, în mașină.
În Huaraz, weekend de weekend au loc ceva defilări și demonstrații pe artera principală. Am văzut greva celor din sănătate, apoi a diferitelor asociații agricole, apoi defilarea elevilor de la școlile din oraș… carnavalul regional…
Toți se deplasează dinspre nordul orașului (magazinul Ortiz) spre Plaza de Armas (centrul orașului) unde, în fața Primăriei se adună și țin cuvântările. Steaguri, pancarde, fluiere… Apoi se dă spargerea grupului și fiecare se duce în treaba lui. Săptămâna viitoare urmează alții sau aceeași, dar cu alte uniforme!
Sucuri, înghețată, fructe…?
Te uiți cu atenție pe stradă, în ambele părți și cu puțină atenție și noroc, ai să vezi un biciclist care pedalează din greu cu ”marfa” care-ți trebuie, înșirată pe un fel de tarabă în fața sa. Dai din mână, se oprește, îți alegi produsul și plătești.
Vrei să schimbi bani? Nici o problemă!
În Lima există case de schimb valutar ambulante, oameni care stau pe stradă cu banii în mână. Cu legitimații și echipați în uniformă, pot fi găsiți și la ore la care, în mod normal, toate băncile și casele de schimb sunt închise. Nu au nici o legătură cu bișnițarii noștri, ei fiind oficiali și probabil, protejați în vreun fel împotriva jafurilor. Cursul de schimb este normal și personal, nu m-am păcălit încă, atunci când am schimbat la ei.
Însă, pentru că este vorba de Lima – Peru și peruani, nu strică să fii cu ochii în șapte, atunci când te decizi să faci vreo tranzacție pe bordură!
5.
Spre peretele Churup am plecat la 01.30 noaptea. În jur de -10 grade…
”Acum este dimineață în România”, gândesc în mintea mea, în timp ce sar de pe o piatră pe altă, la lumina frontalei. Mă uit în jos, să văd unde și cum să calc, apoi mă uit în față, încercând să ghicesc direcția traseului nostru pe morenă. Din fericire, cu o zi înainte ne-am marcat traseul cu momâi și nu avem mari probleme în a merge pe direcția dorită.
Este esențial să știi cum merge poteca pe morenă, până să te urci pe ghețar, ca să câștigi timp. Asta ține și de experiență, bineînțeles.
Cunosc mai multe cazuri în care turele au fost ratate chiar din start (sau au durat foarte mult) din cauza rătăcirii printre bolovanii de pe morenă, la primele ore. Cu câțiva ani în urmă, când urcam pe Pisco (vârf ușor, de aclimatizare) am dirijat și scos din mizerie un grup de 3 asiatici ce orbecăiau undeva de-aiurea pe imensa morenă Huandoy. Deși au plecat spre vârf înaintea noastră, datorită rătăcirii și a efortului inutil, au ajuns la câteva ore după noi.
Într-o oră jumătate am ajuns la marginea ghețarului unde, sub o piatră, avem tot echipamentul de alpinism adus din seara precedentă.
Cel mai adesea, pe ghețar este ușor de mers noaptea, pentru că poteca nu are denivelări și mergi efectiv după urme. De data aceasta noi nu avem urme deloc, se pare că suntem primii în acest sezon, care abordăm peretele Churup.
Trecem pe lângă o crevasă enormă, care se observă și în bezna nopții, apoi traversăm spre dreapta. Păcat că nu este lună… de fapt ea a fost, însă între timp a dispărut de pe cer.
Am depășit 5.000m altitudine (tabăra de la morenă este la 4.600m) și am intrat pe un culoar care, teoretic, ne scoate chiar la baza peretelui, lângă bergschrund.
Prima surpriză este faptul că dăm peste o pantă de 70 grade de gheață (care nu trebuia să fie), pe care suntem nevoiți s-o urcăm la frontale. Știam că există această treaptă din ziua precedentă, dar nu știam dacă este zăpadă, gheață sau stâncă.
Mircea se oprește, iar eu continui să înaintez pe culoar. Colțarii mușcă frumos (frontalii sunt recent ascuțiți), iar mișcarea sacadată a celor doi pioleți mă încălzește.
Trec de pasaj, vine și Mircea după mine. Continuăm.
Se mijește de ziuă, dar deja se vede bergschrundul și panta de zăpadă finală, în care se termină culoarul nostru. Dau să merg direct spre perete, însă mă trezesc brusc că piciorul din față scapă-n gol.
”Hopa, crevasă!” Fac câțiva pași înapoi pe urmele mele și mă uit mai atent la pasaj. Crevasă-n dreapta, crevasă-n stânga… în fața mea nimic la vedere.
Clar, este un pod de zăpadă, dar nu știu cât de rezistent este… și nu prea pare să țină. Așa că decid să merg pe lângă crevasă, în dreapta, apoi să încerc să o traversez peste un alt pod.
Filat de Mircea, trecem crevasa fără probleme, urmată de încă una. Apoi o pantă de zăpadă fără întrerupere se oprește direct în crevasa ce separă ghețarul orizontal de peretele sud vestic Churup. Această crevasă se numește ”bergschrund” (germană) sau ”rimaye” (franceză). În România mulți folosesc greșit acești termeni.
Abia de aici începe adevărata distracție pentru care am venit!
6.
Alpinismul tehnic la altitudine este o activitate dură.
Pe de o parte, sunt problemele specifice de altitudine, întâlnite pe orice traseu: durerile de cap, senzațiile de vomă, amețeală, claustrofobie, insomnia, lipsa de apetit, dezhidratarea, irascibilitatea…
Toate acestea trebuie luate rând pe rând și rezolvate, înainte de a aborda traseul propriu-zis, pentru că altfel nu prea există mari șanse de reușită. Iar în paralel cu aclimatizarea, are loc un consum de energie și resurse fizice, de care o să ai nevoie mai târziu!
Pe de altă parte, rutele tehnice înseamnă efort fizic mai intens într-o atmosferă nu tocmai prielnică (efectele altitudinii + frig, poate vânt), tehnica de cățărare cu echipament supra-dimensionat și bineînțeles, pregătirea mentală pentru a face față expunerii.
Dacă atunci când te cațări pe stâncă curată, cu protecții mobile, lucrurile ți se par nesigure și complicate, atunci când abordezi un teren mixt (stâncă/gheață/zăpadă) lucrurile sunt de 3x mai complicate.
Ai un pasaj de gheață? Scoate șurubul de pe ham cu mănușa (ah, cât de important este acum ce mănuși ai!) și cu atenție să nu-l scapi, îl înfiletezi în gheață. Dar nu prea tare, ca să nu ajungă până la stâncă!
Ai un pasaj de stâncă? Alege friendul care trebuie de pe ham, tot cu mănușa-n mână bineînțeles și bagă-l corect în fisură. Acum contează și dacă poți folosi trăgaciul cu mănușa, adică ai investit într-un friend de 2 lei sau unul gândit? Eu am rămas fidel originalelor Wild Country.
Urmează un pasaj de zăpadă betonată? În sfârșit, poți să folosești ancora de zăpadă care-ți tot bălăngăne enervant pe lateral.
Iarăși stâncă? Caută pitonul…
Șuruburi… frienduri… pitoane… nuci… ancore… carabiniere… bucle de chingă pe diagonala pieptului… toate sunt pe tine (ai suficient spațiu pe ham?) și trebuie să știi să ți le aranjezi cum trebuie, ca să ai acces rapid la ele. Asta în timp ce stai cu mănușile și eventual pioleți în mâini.
Alpinismul tehnic este o activitate care, din păcate, în România de azi are puțini adepți. Nu a avut niciodată un număr foarte mare de practicanți, pentru că nici nu poate fi practicat la noi în țară, cea mai apropriată zonă fiind în Alpi. Atenție, să nu confundăm cățărarea pe stâncă cu alpinismul, așa cum se face de obicei la noi!
Mă bucur când citesc/aflu despre ai noștri că se mișcă în Alpi în mod constant. Nu sunt mulți momentan, dar cei care sunt abordează trasee tehnice, învață, fac greșeli, urcă trasee și acumulează experiență.
Alpinismul tehnic la altitudine însă, este o poveste și mai complicată.
Rutele tehnice la peste 5.000m sunt încă, pentru cea mai mare parte a românilor, doar un vis îndepărtat. Trebuie să mai creștem, să ne transformăm din cățărători în alpiniști într-un număr tot mai mare, să căpătăm curaj și experiență, să mergem în munți tot mai mari și tot mai des…
7.
Primele două lungimi sunt pe o pantă de zăpadă de 40/50 grade. Urmează apoi o traversare la dreapta, ușor în sus, pe care încerc s-o fac dintr-o lungime întinsă de 60m.
Bag o ancoră de zăpadă, atunci când observ că înclinația pantei crește și încep să butonez la cei doi pioleți. Panta crește la 70 grade iar zăpada a făcut loc gheții și stâncii. Teren mixt, posibilități de protecție spre zero.
Observ regruparea undeva mai sus de mine (de fapt, văd doar niște cordeline obosite atârnate din perete) și-mi dau seama că nu ajunge coarda până acolo. Dar nici unde sunt eu nu pot să regrupez pentru că… efectiv nu am în ce să mă asigur. Stâncile sunt doar niște bolovani rotunjiți care-și scot spinarea din zăpadă, în timp ce gheața este subțire fiind inutil să încerc să bag vreun șurub.
Mă opresc și fac o regrupare improvizată în pioleți. Îi strig lui Mircea să înainteze vreo 10m, ca să pot ajunge eu în regrupare. După câteva minute lungi, coarda devine moale, semn că a început să vină spre mine.
Regruparea este dintr-un piton ruginit, bătut ceva mai sus și o ancoră de zăpadă înțepenită în gheață, mai jos. Totul este legat cu trei patru bucle de chingi și cordeline putregăite.
Mai bag și eu o ancoră de zăpadă și fac un triunghiul forțelor.
”Pow! Poți veni!”îi zbier lui Mircea aflat la 60m distanță.
Lungimea cheie a traseului este în fața mea. O față verticală de zăpadă/gheață, care duce la baza unei fețe surplombate de stâncă. Roca friabilă, așa cum este de obicei la altitudine. Linia traseului continuă undeva prin stânga.
Traversez, bag o ancoră de zăpadă cât mai adânc posibil și o iau în sus. Inițial zăpadă tare, apoi distracția maximă: stâncă cu multă zăpadă zahăr peste ea. Totul vertical.
Pioleții nu se agață în nimic, trec ca prin brânză prin zăpadă.
Mă ridic la maxim pe picioare, dar ajung cu nasul lipit de stânca spălată, fără nici o o fisură sau vreo altă posibilitate de protecție.
Întind mâna în stânga și agăț cu pioletul o bucățică de gheață fixată, cine știe cum, de stâncă. ”Bun”, măcar un piolet stă acceptabil.
Mai sus de mine este un moț mare de zăpadă, cam cât un TV. Încerc să mă agăț de el, dar lama pioletului trece, pur și simplu, prin zăpadă. ”Mare porcărie zahărul ăsta!”
Dau să mai încerc încă o dată să mă prind cu pioletul drept de moț, când acesta decide s-o ia la vale, direct în capul meu. Șocul mă dezechilibrează, abia reușesc să mă restabilesc pe frontalii de la colțari și pentru o secundă nu văd nimic.
Mi-a intrat zăpadă-n ochelari și nu am cum s-o scot. Amândouă mâinile sunt ocupate să mă echilibrez, cu pieptul stau lipit de stâncă, iar ochelarii sunt fixați după ureche, peste ei fiind chinga în Y de la cască. Cam complicat de făcut vreo manevră aici!
Scutur din cap, ca să mai sară zăpada de pe față, apoi orbecăi în căutarea unui loc bun pentru pioletul drept. Îl găsesc într-un târziu… tot în stânga.
Îmi mut centrul de greutate la stânga și mă salt pe picioare. Ah, am prins cu pioleții o nouă porțiune de gheață!
Zgârâi stânca de câteva ori cu colțarii, timp în care nu reușesc să prind nimic. Rămân atârnat în mâini, dar pioleții rezistă-n gheață.
Încă un pas și am trecut cu capul de surplombă. În fața mea o pantă de 80 grade. Dar gheață, nu granit spălat!
Pioleții intră cu un sunet plăcut și fac doi-trei pași mai rapid. Apoi mă opresc să-mi trag răsuflarea, căci am uitat că suntem la 5.200m altitudine!
Sub mine, coarda pleacă vertical 15m fără nici o protecție intermediară…
8.
Cordillera Blanca și masivul învecinat, Cordillera Huayhuash (locul faimos al accidentului lui Joe Simpson – Touching the Void) sunt cele mai spectaculoase zone montane din Anzi. Asta nu o spun eu ci John Biggar, autorul singurului ghid – atlas al Anzilor (The Andes, 1999).
Aici există peste 20 de vârfuri ce depășesc 6.000m altitudine, inclusiv cele mai dificile, de care mulți nici nu au auzit vreodată. Vârful dublu Huascaran (Nord 6.655m și Sud 6.746m) se ridică până aproape de 7.000m altitudine și oferă rute tehnice de mare finețe, pe stâncă/gheață și mixt.
Pe Huascaran Nord, de exemplu, avem fața NE (TD/ED, 1.300m, 3 zile), creasta NE (ED1, 1.500m 4-6 zile!) sau fața nordică urcată de francezi (Paragot, 1.400m, 4-5 zile). Trasee epuizante fizic, ce te solicită și tehnic la peste 6.500m altitudine (pasaj de A2!).
Nu știu dacă cineva își poate imagina ce înseamnă 1.400m diferență de nivel dar, prin comparație, peretele văi Albe cu mult stimata și faimoasă Fisură Albastră are în jur de 400m…
Pe Huascaran Sud sunt, de asemenea, linii de dificultate mare (D, TD, ED). Una din aceste rute este fața vestică (D+, 900m, gheață), destul de frecventată deoarece este una din cele mai sigure rute (fără expunere mare la seracuri și alte probleme obiective).
În ultima săptămână petrecută în Anzi, am decis să încercăm Huascaranul. Acest vârf era în plan de la început, dar cu semn de întrebare, datorită riscurilor obiective care apar adeseori (căderi de avalanșă și de seracuri).
După ce am aflat că ruta clasică din Garganta (tabăra 2, situată în șaua dintre vârfuri) este expusă la avalanșă, ne-am orientat spre fața vestică (numită și ”Escudo – Scut” datorită formei de scut întors invers), care este considerată mai ușoară decât fața sud estică din Churup, deoarece este doar gheață.
”Mai ușoară” este o apreciere relativă, deoarece nimic nu poate fi ușor la peste 6.000m altitudine, nici măcar o banală pantă de 10 grade în urcare!
Prima seară am stat în tabăra de bază (TB, 4.200m) după ce am urcat 1.000m diferență de nivel din sat până aici (dar cu bagajele pe măgari). Aici, împreună cu cei doi porteri am împărțit și calculat mâncarea pentru zilele următoare, o parte fiind ascunsă pentru a fi utilizată la coborâre.
A doua seară am petrecut-o în tabăra 1 (T.1, 5.400m), pe ghețar, după ce am sărit peste tabăra de la morenă (TM, 4.800m).
De aici mai sus, se intră în pasajul expus la seracuri numit Cadelleta (între aprox. 5.600 – 5.900m), apoi se traversează stânga pe sub o mare barieră de seracuri spre Garganta unde este T.2 (aprox. 6.000m).
Pentru a face fața vestică însă, după ce se urcă Candelleta nu se mai traversează stânga, ci se face scurt dreapta și sus, unde se montează T.2 Escudo.
Planul nostru s-a fisurat în T.1
Inițial, ”șeful” porterilor s-a cam codit să meargă mai sus, prin Candelleta, mai ales că al doilea porter era începător și fără experiență. Și nici nu știa de existența T.2 Escudo, ridicându-ne și nouă niște semne de întrebare.
A doua zi am urcat singuri prin Candelleta, până la 5.900m, în T.2 Escudo ca să o localizăm și să vedem dacă putem urca peretele dintr-un singur ”salt” (adică să plecăm direct din T.1 – 1.400m în sus/jos).
Când ne-am întors în T.1, am primit vestea cea mare: am rămas fără carburant pentru arzător, adică fără apă și mâncare caldă. Asta în condițiile în care noaptea precedentă fusese -20 grade.
Benzină mai aveam, dar din dorința de a scăpa de greutate, porterii au lăsat-o alături de mâncare în TB!
Să înjuri? Să fugărești porterii?
”Bine, Marcellino! În aces caz, va trebui să coborâm de urgență pe morenă, ca să avem cel puțin apă rece la dispoziție…”
9.
Lungime după lungime, înaintăm în peretele Churup. Pasaje scurte de gheață alternează cu numeroase pasaje de mixt, în jur de 50/60 grade Punctele de protecție din perete sunt rare și caut să mă prind mai ales de stâncă, cu mobile. Gheața continuă să fie subțire, spre verglas.
La 50m în lateral dreapta, se observă linia de retragere din perete. Dar noi încă avem de urcat. Altimetrul din gât mă ține la curent cu metri câștigați, pas cu pas, piolet cu piolet.
O ultimă barieră de stâncă o abordăm prin stânga. Scrijelesc pe fețele de stâncă cu colțarii la aderență, fără nici o protecție, cu excepția ancorelor de zăpadă din regrupare. Dar deja m-am acomodat cu acest stil de cățărare.
În continuare, o față de zăpadă continuă urcă până-n creasta finală. Panta nu este mare (30-40 grade) încât, la prima vedere, mi se pare că-i aproape orizontală.
Ultimele două lungimi, adică 120m, le-am urcat în ceva mai mult de două ore! Cu zăpadă zahăr în care te afunzi până la șold, am fost nevoiți să spargem un tranșeu până pe cornișa finală. Un lucru cu atât mai epuizant cu cât era în a doua jumătate a zilei și la 5.500m altitudine.
Vârful marchează doar jumătatea traseului.
Atingerea lui efectivă este doar o bornă, un marcaj care-ți spune că abia ai ajuns la jumătate. Urmează coborârea care, de multe ori, este cel puțin la fel de obositoare ca și urcarea, dacă nu chiar și mai și…
Bucuria încolțește în sufletul tău abia atunci când te întinzi în cort, la adăpost de frig și cu câteva căni de ceai băute pe îndelete. Ea crește cu fiecare pas pe care-l faci înapoi spre civilizație, pentru a atinge maximul prin contrast, abia atunci când ești în pseudo-siguranța cotidianului urban.
Ascensiunea și coborârea în rapel a peretelui Churup a durat 21 de ore.
10.
Pe parcursul a patru săptămâni petrecute în Anzii peruani, am reușit să urcăm vârfurile Vallunaraju (5.686m), Chopicalqui (6.354m), Churup (fața SV, 5.498m) și o tentativă ratată pe fața vestică a Huascaranului Sud (6.746m). Adică s-au atins peste 75% din obiectivele propuse acasă.
Ascensiunile s-au desfășurat în cadrul expedițiilor organizate periodic de ghizii montani de pe www.rucksack.ro
PS: Întors în România, am primit un mesaj email de felicitare din Cluj, de la alți români – peruani…
Bergführerbuch 
Frumoasa tura si o prezentare de exceptie, intr-un stil placut, antrenant.
Mi-au placut si pozele, din care am „luat” cateva ca wallpapers, iar Raranpalca strajuieste
frumos pe desktop, sa-mi aminteasca de tura voastra.
Felicitari pentru realizarile din aceasta tura.
Am ratat Huarazul din cauza vremii defavorabile (in nov 2009) si m-as mai duce odata pana acolo doar pt Cordilliera.
Mi-a placut foarte tare stilul articolului!
Felicitari!