Aceasta este al cincilea titlu scris de cunoscutul alpinist brașovean Mircea Noaghiu. Celelalte patru sunt: ”Pamir 77” (1984), ”Avalanșa” (1993), ”Lacrima de Piatră” (2003) și ”La vama norilor” (2007) – volum de poezie.
Este o carte despre care știam că o să vină, la un moment dat, pentru că mi-a spus-o chiar autorul, cu ceva ani în urmă, pe când discutam și scormoneam împreună prin arhiva personală de fotografii.
”Tributul hazardului” este o carte diferită de majoritatea cărților românești de munte, ce au apărut în ultimii 20-30 de ani. Într-un fel, seamănă cu ”amintirile” lui Baticu. În alt fel, este o carte care a fost pregătită de cele anterioare scrise de autor.
În primul rând, este o carte mărturie, singura de altfel până acum, despre alpinismul universitar brașovean. Mircea Noaghiu este unul din puținii, dacă nu chiar singurul în măsură să vorbească despre activitatea acestui club, al cărui antrenor a fost ani de zile.
În paginile cărții sunt prezentate mai multe ascensiuni făcute de sportivii acestui club, despre antrenamentele făcute și în general, despre modul de organizare a concursurilor de alpinism specifice României comuniste. Nu se insistă deloc pe cifre, clasamente și alte numere (pe cine interesează așa ceva?), dar se descrie atmosfera, oamenii și atitudinea, totul din perspectiva antrenorului unui club mic, universitar.
O fi vreo studentă venită să-și facă programul de sănătate montană, mi-am zis și am continuat să-mi văd liniștit de oamenii mei cățărați ciorchine pe toate traseele. După câteva minute, fetișcana lui Krok ajunge cățărându-se la liber până la Grota Șoimilor. Mi s-au înmuiat picioarele. Voiam s-o admonestez, dar văzând cum calcă de sigur pe prize, cum merge depărtat de stâncă și cum nu avea probleme cu abisul, m-am potolit, mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-a scos o asemenea minune în cale. Așa am întâlnit-o pe Teodora, povestea frumoasă a grloriei alpinismului românesc.
În al doilea rând, cartea este o frescă, o imagine a competițiilor de alpinism din acei ani. O imagine unilaterală și singulară, momentan, dar reală. Așa cum își pot da seama cei care i-au citit cărțile precedente, imaginea descrisă nu este neapărat una pozitivă.
Eram în Cheile Bicazului și ne pregăteam în draci pentru finala Campionatului Național de Alpinism când cu câteva zile înaintea concursului, ni se comunică la avizierul competiției că s-a făcut o schimbare în regulament prin care, la proba de cățărare se cronometrează și rapelul.
Surpriza ne-a făcut-o Matheias, antrenorul de la Armata, secondat de Florică, antrenorul de la Dinamo, care măsluiau regulamentele după bunul lor plac. Fiindu-le frică de studenți și de echipele sindicatelor, voiau să se asigure de titluri prin orice matrapazlâcuri.
Competițiile de alpinism au fost tot timpul, dar mai ales după 1989, un mare subiect de controversă în divizata comunitate montană din România, cu susținători pro și contra. În paginile acestei cărți, autorul își exprimă de nenumărate ori părerea sa despre acest subiect.
În același timp cu descrierea atmosferei din cadrul competițiilor, sunt caracterizați direct și fără prea multe scrupule, principalii actori implicați, alpiniști și antrenori din alte cluburi. Acest lucru este util, în condițiile în care majoritatea alpiniștilor din perioada respectivă nu au pus nimic pe hârtie și au evitat/evită să-și exprime public, părerea personală asupra activităților desfășurate în acei ani.
Bineînțeles, ca și în alte cărți, autorul a evitat să spună direct numele celor prezentați, dar pseudonimele lor sunt ușor de descifrat de către cei pasionați de istoria alpinismului românesc.
În alt treilea rând, autorul prezintă parțial, fără a insista prea mult și intervențiile de salvare montană în care a fost implicat direct. Astăzi, probabil puțini mai sunt cei care știu că Mircea Noaghiu a jucat un rol destul de important în cadrul Salvamontului Brașov, fiind la conducerea acestei formații, alături de Mircea Opriș.
În cadrul acestui capitol, este prezentat detaliat faimosul accident mortal al lui Nae Anghelide, din creasta sudică a Craiului. O adevărată epopee, care începe cu lungul drum nocturn – transportul în perioada comunistă, cine își mai aduce aminte? – de la Brașov la Zărnești, apoi la Bran, ocol la cabana Brusturet și până în creasta sudică.
Nu în ultimul rând, cartea este un loc unde autorul discută cu el însuși pe tema muntelui și a vieții. De altfel, ea începe cu primi pași pe munte ai autorului și se termină cu ultima ascensiune din 2012, la peste 70 de ani, pe vulcanul Etna. O ultimă ”nebunie” pe care și-a permis-o, o ascensiune solitară, încălcând regulile muntelui, restricțiile Poliției și încheiată cu un bivuac sub cerul liber.
Ți-am spus eu că, în loc să duci o viață normală de copil cu frica lui Dumnezeu, te cățărai prin pomi, pe stânci, cotrobăiai prin măruntaiele pământului… Te-ai prăvălit pe Tâmpa, prin Bucegi, ai căzut în Piatra Craiului și în Cheile Bicazului. Ai degerat prin Retezat și prin Făgăraș. Nu-ți ajunge?… Nu ți-a ajuns țara asta, te-ai dus pân` la dracu-n praznic prin Pamir, prin Caucaz… Ce căutai pe Etna la 73 de ani, de unul singur, în craterul unui vulcan activ? Noroc că te mai vizitează câte un junghi reumatic să te mai potolească măcar acum, la bătrânețe…
Iar dacă cineva își imaginează că Mircea Noaghiu și-a pierdut umorul specific, pe care l-a făcut atât de popular prin cărțile sale, atunci se înșală:
Mi-am făcut formele de internare la Spitalul Militar. Când mă uit pe fișă, aveam locul în salonul în care murise tatăl meu. Ce coincidență stranie. Dimineața, înainte să plec la spital, deschid radioul de la capătul patului. Se transmitea o piesă de teatru, la care prima replică a fost ”Nu mă cunoști? Eu sunt tatăl tău, te așteptam…
O carte bună, apărută în cadrul Colecției Verzi realizată de către editura România Pitorească și oamenii pasionați din spatele ei. Cartea se găsește în principalele magazine de munte și poate fi achiziționată online, de asemenea.
Lectură plăcută!
Editura: România Pitorească
Autor: Mircea Noaghiu
Nr. pag.: 224 (text și fotografii alb negru)
Data apariţiei: 2014
Felicitari pentru carte!
Coincidentele, chiar stranii, pot fi si fericite. Ele au valoarea pe care noi le-o acordam…