Clasificarea potecilor de munte din Carpați


Astăzi în munții din România, traseele de drumeție sunt clasificate în mod oficial, în conformitate cu anexa 2 a HG 77/2003, așa numita ”Lege Salvamont”.

Criteriile de clasificare a potecilor de munte din această lege sunt prea puțin cunoscute public și nu sunt folosite în mod uzual de către practicanții mersului pe munte, cel puțin nu în sensul dat de lege. Asta cu toate că dificultatea unui traseu ar trebui să fie unul din principalii factori de decizie atunci când cineva își propune să parcurgă un traseu de munte.

Drumetie. Piatra CraiuluiClasificarea românească actuală se împarte, conform legii de mai sus, în trei trepte de dificultate:

– trasee cu dificultate mică;

– trasee cu dificultate medie;

– trasee cu dificultate mare.

Această clasificare are la bază patru criterii, în funcție de care se acordă gradul de dificultate:

– timpul de mers,

– sezonalitatea,

– gradul de dificultate,

– nivelul de echipare al turiştilor.

Problema acestor patru criterii este faptul că ele sunt extrem de subiective, variind considerabil de la o persoană la alta. Un criteriu fluctuant nu are cum să fie un criteriu valabil și serios. Să le luăm pe rând.

Timpul de mers

Acesta este o caracteristică care, în cotațiile traseelor de drumeție din alte țări cu mare tradiție (Austria sau Germania de ex.) nu este folosită pentru a defini gradul de dificultate al unui traseu, ci vine în completarea lui. Adică traseul are dificultatea ”X” (stabilită fără criteriul timp) la care se adaugă timpul mediu de parcurgere ”n” ore.

O persoană bine pregătită fizic și cu experiență (sau care aleargă) parcurge un traseu de drumeție în mai puțin timp, iar o persoană fără experiență și fără condiție fizică (sau un copil) va parcurge același traseu într-un timp mult mai lung, chiar dublu.

Dar asta nu înseamnă că dacă este parcurs în timp mai lung, traseu este mai dificil sau invers, traseul este mai ușor dacă este parcurs mai rapid. Dificultatea este una singură, dar timpul de parcurgere variază în funcție de experiență.

Timpul mediu estimat și care apare pe indicatoare, în hărți și cărți, este doar un criteriu orientativ, care depinde exclusiv de persoană și nu ne poate spune nimic despre dificultatea traseului în sine.

Sezonalitatea

Drumetie. FagarasAcesta este un pseudo criteriu pentru că așa cum știm, pe munte vara poate ninge sau iarna poate ploua – fenomene meteo potențial periculoase, care nu au nici o legătura cu anotimpurile.

Ce înseamnă, de exemplu, o potecă ”de primăvară” conform legii? Eu trebuie să mărturisesc că nu am auzit niciodată folosindu-se așa ceva, în mod practic sau prin cărți – hărți, deși merg de ceva vreme pe munte.

Luna martie – de exemplu, este o lună calendaristică ”de primăvară”, dar orice om de munte cu minimă experiență știe că este, de fapt, o lună de iarnă serioasă, mai ales în munții mari din Carpați, în care majoritatea potecilor montane sunt pline de zăpadă. A pleca pe munte în luna martie echipat ”de primăvară” poate fi fatal!

Iar toamna, atunci când ziua este relativ cald dar noapte temperatura scade sub zero grade, multe poteci banale și simple – dar umede (de exemplu Gura Diham – Poiana Izvoarelor din Bucegi), devin adevărate patinoare de gheață, cu risc uriaș de accidentare. Cum poți clasifica o astfel de potecă, folosind criteriul ”sezon”?

Efortul fizic

Efortul ”moderat” sau ”intens” este un alt element care apare în cotația românească, pentru a da gradul de dificultate al unui traseu.

Dar ce înseamnă, de fapt, ”efort moderat” sau ”efort intens”? Când este ”moderat” și de la ce punct încolo devine ”intens”?

Pentru ce fel de persoană este luat în calcul criteriul ”efort”? O persoană bine pregătită fizic sau nu, tânără sau în vârstă? Toate aceste lucruri nu sunt nicăieri stabilite și decizia de încadrare a unei poteci folosind acest criteriu este luată extrem de subiectiv.

Echipamentul necesar

Drumetie. AlpiUn ultim criteriu este ”echipamentul necesar” pentru drumeție.

Aici apar în lege niște caracteristici extrem de ambigue și dubioase precum ” echipament special” (ce fel de echipament ”special” pentru drumeție?), echipament de drumeţie ”de complexitate medie” (ca de exemplu?), echipament de drumeţie ”special şi complex”…?!

Fiecare din noi poate interpreta cum vrea aceste criterii, dar eu personal nu am înțeles ce fel de echipament ”de complexitate medie” am nevoie pentru a merge un astfel de traseu de drumeție.

Această scurtă analiză critică a modului actual de clasificare a traseelor de drumeție montană din România, am făcut-o doar cu scopul de a arăta că ar fi timpul ca ea să fie modificată și completată, actualele criterii nemaifiind relevante, realiste și utile, de fapt (dacă au fost vreodată).

Dar avem nevoie de clasificare simplă și clară a dificultății potecilor din Carpați? Evident că da, spun eu!

Câteva motive care-mi trec rapid prin cap:

– informarea rapidă cu privire la dificultatea potecii.

Astăzi au acces direct la munte tot mai mulți oameni, ceea ce este bine. Dar o mare parte din aceștia nu au o minimă pregătire și educație montană sau mai grav, au o pseudo educație căpătată cine știe pe unde. Pe lângă multe alte probleme pe care le generează acest gen de persoane, lor le trebuie o metodă simplă de a le arăta dificultatea unei poteci.

Câți din cei care ajung într-o sâmbătă însorită la telecabina din Bușteni, dornici să facă o plimbare pe munte, știu că poteca ce urcă chiar pe lângă clădirea telecabinei, până sus la cabana Caraiman, este cu mult mai dificilă și mai expusă decât o mare parte din potecile din Bucegi?

– informarea eficientă a turiștilor străini.

Conform statisticilor Societății Ghizilor și Liderilor Montani (SGLM) – asociație profesională a ghizilor montani români afiliată internațional, numărul turiștilor străini care ajung în munții noștri este în creștere, pe primele locuri fiind anglo-saxonii.

Mulți din aceștia, dacă nu vin într-un cadru organizat, habar nu au de trasee, dificultatea lor și eventualele pasaje pe care le vor întâlni.

– reducerea numărului de accidente.

Nu în ultimul rând, o clasificare a traseelor de drumeție cât mai simplă, corectă și obiectivă, este extrem de utilă în activitatea de educație și prevenire a accidentelor de drumeție montană (multe cauzate de subevaluarea dificultății traseelor).

Astăzi, pentru că tot suntem parte din UE cu tot ceea ce înseamnă ea, turismul montan din Carpați se conectează tot mai mult cu cel internațional. În țară au apărut deja primele rute de drumeție de lung parcurs, în cadrul unui proiect implementat de SKV iar Societatea Ghizilor și Liderilor Montani (SGLM) este o organizație profesională afiliată internațional.

În aceste condiții, ar fi bine ca modul nostru de clasificare a dificultății potecilor de munte să fie adaptat și ajustat cât mai bine, pentru a fi comparabil și compatibil cu ceea ce există în celelalte țări din Europa.

Sistemele de cotație din alte țări

Drumetie. Scala de dificultate SACLa nivel internațional, activitatea de drumeție montană este gestionată de către Uniunea Internațională a Asociațiilor de Alpinism (UIAA). Regional, mai sunt și alte organizații internaționale care gestionează activitatea de drumeție așa cum este, de exemplu European Ramblers Association (ERA) la care România este membru prin SKV.

În acest moment, pentru clasificarea dificultății potecilor montane nu există o cotație general valabilă și acceptată internațional. Fiecare țară (din cele care au un sistem de cotație), folosește un sistem propriu, singurele țări europene unde sistemul național este transfrontalier fiind Germania (Bavaria) și Austria.

Franța

Anumite cluburi din Franța folosesc un sistemul cu adjective apropiat celui folosit pentru traseele de alpinism: trasee ”Facile”, ”Marcheur”, „Bon Marcheur”, ”Tres Bon Marcheur”…

Italia

Aici se folosește o cotație pe categorii.

Avem astfel trasee categoria T – turistico, E – escusionistico, EE – escursionisti Esperti, EEA – Escursionisti Esperti con Attrezzatura alpinistica…

Elveția

În Țara Cantoanelor avem o scală cu șase trepte, de la simplul T1 – ”Wandern” (Drumeție), T2 – ”Bergwandern (Drumeție montană”… până la T6 – ”Schwieriges Alpinwandern” (Drumeție alpină dificilă”).

Litera ”T” provine de la ”trekking”.

Germania – Austria

În Bavaria și majoritatea landurilor austriece, se folosește o scală comună cu patru trepte, pe culori. Din punctul meu de vedere, aceasta Drumetie. Alpieste una din cele mai simple și eficiente.

Astfel, traseele ușoare sunt ”albastre”, cele medii sunt ”roșii”, cele dificile ”negru”, iar traseele în teren complex și neamenajate (un fel de nemarcatele noastre din Bucegi și Crai) sunt ”triunghi negru”. Sistemul pe culori este ușor de ținut minte pentru că este similar celui de la schiul alpin.

Poate ar fi bine să amintesc și sisteme de cotație a traseelor de drumeție din afara Europei.

Japonia

Mari pasionați de munte și drumeție, japonezii folosesc o scală cu cifre (de la 1 – cel mai ușor, până la 5 – cel mai greu).

Chile

În America de Sud, chilienii folosesc un sistem cu cinci trepte, care ia în calcul altitudinea traseelor (ei fac drumeție la 5.000m altitudine!), de la cele ”foarte joase” – muy bajo, până la ”alto” și ”muy alto” (foarte sus).

Modificarea sistemului românesc de cotație a traseelor de drumeție

Așa cum am scris mai sus, criteriile de clasificare a actualului sistem de cotație a traseelor de drumeție sunt depășite și prea puțin utile celor care chiar au nevoie de ele, adică pasionatul de munte.

De fapt, întregul sistem de cotație ar trebuie modificat și ajustat astfel încât să îndeplinească cel puțin două condiții importante:

– să fie mult mai practic, simplu de interpretat și cât mai util celor care merg sau vor să meargă pe munte în România (ceea ce nu este cazul acum);

– să poată fi corelat cu unul sau mai multe sisteme de clasificare din Europa.

În calitate de președinte al Societăți Ghizilor (SGLM) am declanșat o dezbatere în cadrul ghizilor montani cu privire la cotarea traseelor de drumeție din Carpați și ce sistem s-ar potrivi mai bine societății românești, care să ne fie utile în primul rând nouă, în practicarea profesiei noastre.

Am propus un sistem de cotare pe culori (similar celor din Bavaria și Austria), ca fiind unul din cele mai bune și mai simple de implementant.

Sistemul de cotare pe culori are cinci trepte de dificultate, care sunt stabilite în funcție de trei criterii obiective esențiale:

– diferența de nivel (care ne spune efortul fizic necesar);

– expunerea pasajelor (posibilitatea să cazi în gol din potecă);

– frecvența pasajelor expuse (care ne spune nivelul de stres al traseului);

Evident că se mai pot adăuga și alte criterii obiective, dacă este cazul, care să contribuie cât mai bine la stabilirea dificultății unui traseu.

Combinația celor trei criterii de mai sus (care sunt aceleași indiferent de nivelul de pregătire) determină nivelul de dificultate al traseului astfel:

– Foarte ușor (verde);

– Ușor (albastru);

– Mediu (roșu);

– Greu (negru)

– Traseu neamenajat (triunghi negru)

cotatie. drumetieAșa cum se poate observa, sistemul de cotare a dificultății potecilor montane propus mai sus este similar pârtiilor de schi. Astfel poate fi ușor de reținut și înțeles de orice persoană care a ajuns măcar o dată, într-o stațiune de schi iarna.

Suplimentat, noul sistem de cotare a traseelor de drumeție face trecerea logică spre traseele mai dificile de mers pe munte (cele de cățărare pe stâncă, alpinism etc.).

Vă invit pe toți la o mică dezbatere de bun simț, cu propuneri și păreri pro/contra modificării și completării sistemului de cotare a potecilor de drumeție din Carpații românești, care să fie în avantajul nostru, al tuturor iubitorilor muntelui.

Surse de informare:

http://valromeyrando.over-blog.com/article-classement-des-difficultes-pour-chaque-randonnee-111039788.html

http://www.caiesperia.it/scala%20difficolt%C3%A0.html

http://www.tb-kumano.jp/en/kumano-kodo/difficulty-rating/

http://www.senderodechile.cl/graduacion_dificultad/

http://www.alpenverein.at/portal/berg-aktiv/wege-touren/wegekategorien/index.php

Categorii: Educație și etică alpină | Etichete: , , , , , , , , , , , , | 28 comentarii

Navigare în articol

28 de gânduri despre „Clasificarea potecilor de munte din Carpați

  1. Anonim

    Pt traseele de catarare era bun ala vechi..2A,2B….6A,6B

    • Pentru cățărarea pe stâncă și alpinism se folosesc alte sisteme de cotare, într-adevăr. Dar în acest articol este vorba doar despre potecile de drumeție, amenajate ca atare.

  2. Ionut

    Inițiativa foarte bună. O întrebare…Dacă se va alege varianta codului de culori, nu se va crea confuzie intre gradul de dificultate și culorile/marcajelor deja existente? Nu de puține ori am auzit „e cu roșu, deci e greu traseul ăsta. Ăla galben e mai ușor ” făcând referire la marcajele existente

    • Mulțumesc de comentariu.
      Da, există o mică posibilitate de confuzie între culoarea dificultății traseului și culoarea semnului potecii, deși 50% din culori (verde și negru) nu sunt folosite deloc la semne.
      Însă eventuala confuzie în rândul începătorilor, se va rezolva fără urmări, la primul marcaj văzut pe potecă🙂

      O astfel de confuzie se mai face, uneori, de către schiorii începători în Poiana Brașov.
      Acolo există pârtia cu numele ”Drumul Roșu” care este de dificultate ”albastră”.

      Oricum, dacă se va implementa acest sistem de cotare a traseelor pe culori, va fi nevoie de promovare și educație pe termen lung, implicarea ghizilor montani, a Jandarmerie Montane, a serviciilor Salvamont și a cluburilor de munte, în vederea înțelegerii corecte a sistemului de cotație.

      • Marius

        Salut,

        Ionut are dreptate am auzit si eu de multe ori persoane care clasificau dificultatea traseului dupa culoarea marcajului, intradevar acest sistem de culori este eficient pentru partiile de schi dar pe partie nu mai ai si alte marcaje de alta culoare pentru a creea confuzie, de ce nu il simplificati sa il inteleaga toata lumea, adica in loc de culori sa fie de la 1 la 5.

  3. Din punctul meu de vedere cred ca ar trebui luata in calcul doar tehnicitatea traseului, diferenta de nivel putand fi inscrisa ca o informatie aditionala pe un panou. Pentru ca aici este vorba iarasi de conditia fizica a fiecaruia care nu tine neaparat de experienta acestuia pe munte. O persoana poate doreste sa ajunga intr-o zi pe Vf. Turnu, o alta poate vrea sa faca peste noapte popas la Curmatura. La Turnu cum calculezi diferenta de nivel, de la Curmatura sau de la Fantana lui Botorog caci traseul urmeaza acelasi indicator? Un alt exemplu ar putea fi Curmatura- P Craiului Mica, diferenta de nivel fiind una destul de mica dar dificultatea traseului destul de mare pentru un turist oarecare.

    • Mulțumesc de comentariu.
      Diferența de nivel este constantă: 300m de ex.
      Asta este indiferent de condiția fizică a celor care urcă pe traseul respectiv.

      Ceea ce diferă de la un om la altul este timpul de parcurgere, așa cum am spus și în articol.
      Unii urcă 300m într-o oră, alții într-o zi…

      Tocmai pentru că este constant și obiectiv, criteriul ”diferență de nivel” este folosit pentru cotarea traseelor de drumeție, ca și cele de alpinism și nu numai.

      Când vezi un traseu de drumeție ”negru” să spunem, îți poți da seama din start că este o diferență mare de nivel (deci efort susținut pentru oricine) și există unul sau mai multe pasaje cu risc de cădere în gol, gen ”Deubel/La lanțuri” din Crai.

      În ceea ce privește de unde se calculează diferența de nivel a unui traseu.
      Aici este simplu, pentru că se calculează de unde începe descrierea traseelor pe hărțile și ghidurile consacrate.
      Eventual, mai ales în cazul traseelor mai lungi, nu văd nici o problemă evaluarea pe tronsoane de potecă (între cabane, de ex).

      • Iulia

        @Petrică Brătilă dadea totusi un exemplu elocvent legat de faptul ca anumite trasee pot sa aiba o diferenta de nivel mica, de asemenea, sa fie scurte, si totusi sa fie expuse… Curmatura – Piatra Craiului Mica e un exemplu foarte bun, adica -> diferenta de nivel mica, expunere mare (sau foarte mare – depinde pe care parte il abordezi – poate fi chiar alpina) Atunci dupa ce il clasezi?

      • Salut Iulia,

        traseele se cotează pe culori prin combinația celor 3 elemente/criterii de care am vorbit în articol:
        – diferența de nivel (efort fizic)
        – expunerea pasajelor (risc de cădere)
        – frecvența pasajelor expuse (nivel de stres)

        Concret în exemplul amintit de tine, cel mai probabil traseul cab. Curmătura – șaua Crăpăturii – vf. Piatra Mică ar putea fi cotat cu roșu (rezultat prin combinarea criteriilor de mai sus).

        După cum am spus, diferența de nivel este un criteriu, dar nu singurul, în funcție de care se cotează traseele.
        Așadar și un traseu cu diferență mai mică – dar mai multe pasaje dificile/expuse, poate fi cotat în zona superioară de dificultate.

  4. In primul rand, salut aceasta initiativa. As avea doua propuneri:

    – un sistem compus doar din 4 trepte (usor – albastru, mediu – rosu, dificil – negru, neamenajat – triunghi negru), 5 trepte considerand a fi prea mult pentru muntii nostri;

    – sistemul de evaluare ar trebui sa cuprinda si o ‘greutate’ a criteriului luat in calcul. Astfel, un traseu usor poate sa fie si unul cu diferenta de nivel > 600 de metri, dar care nu are deloc pasaje expuse. De asemenea, pe aceeasi idee, un traseu poate sa cuprinda zone expuse sau foarte expuse, dar sa nu depaseasca 600 – 800 de metri diferenta de nivel. Daca ar fi sa luam in calcul doar doua criterii de evaluare, diferenta de nivel si risc (calculat separat si similar cu modelul propus pentru evaluarea traseelor, ca o intersectie intre expunerea pasajelor si numarul acestora), atunci as nota diferenta de nivel de la 1 la 3 ( 900), iar riscul de la 0 la 4 (~inexistent, mic, mediu, mare) si daca adunam diferenta de nivel cu riscul (in diferite combinatii), am avea trasee usoare cu suma 1 sau 2, trasee medii suma 3, iar trasee dificile cu suma 4,5 sau 6. Rezultatul trebuie sa fie simplu, dar metoda de calcul necesita un model matematic, iar variabilele luate in calcul mi se par foarte bune -diferenta de nivel, expunere, frecventa expunerilor.

    • Salut Radu,

      mulțumesc de comentariu și propuneri.

      1.
      Efectiv, sistemul de cotare propus are doar 3 nivele (albastru – roșu – negru) care vor fi utilizate în mod frecvent de cei care fac drumeție.

      Culoarea verde este folosită (ca și la schi) pentru a semnala potecile ”family friendly” (< 300m dif. de nivel), pe care pot merge părinții cu copii mici, eventual în cărucioare sau persoane cu handicap.
      Iar triunghiul negru arată că, de fapt, părăsești terenul amenajat.

      Dar într-adevăr, lucrurile trebuie să fie cât mai simple posibil și scala se poate simplifica (sau complica), în funcție de cum se potrivește mai bine munților noștri.

      2.
      Ca modalitate de calcul și evaluare a traseelor, lucrurile sunt ceva mai complicate și va trebui conceput cel mai probabil, așa cum spui și tu, un model matematic.

      Dar nu am vrut să intru în detalii despre acest lucru, în articol, pentru că aici este mai mult de vorbit și nu online.
      Cert este că noi, în cadrul Societății Ghizilor vom implementa și vom folosi această scală în ofertele turistice făcute de membrii noștri.

      Tot în cadrul SGLM-ului, probabil se va forma un grup de lucru cu toți cei interesați (membri sau nu), pentru a găsi cea mai bună formulă de evaluare a traseelor.
      Dacă te interesează subiectul, vorbim în privat.

  5. elena

    Pe linga clasificare, ce facem cu absenta hartilor cu traseie de drumetie?
    Daca nu cunosti regiunea, esti dependent de un ghid….
    Si nu trebuie uitat ca drumetia nu se face numai la munte!

    • Mulțumesc de comentariu.

      În acest articol mi-am propus să vorbesc despre cotația dificultății traseelor de drumeție.
      Acum nu am vrut să vorbesc despre hărți și multe, multe alte probleme care există azi în turismul montan românesc.

      Evident că drumeția nu se face doar pe munte, numai că titlul articolului este ”Clasificarea potecilor de munte” care explică destul de clar tema abordată.

  6. Nicolae

    Interesant dar ..discutabil! Am marcat si continui s-o fac, trasee turistice montane ! Exemplificarea tarseelor este partinitoara deoarece turism se practica in toata Romania nu doar in Bucegi. 1.Schimbarea propusa implica costuri mari , manopera si lipsesc ,,muncitorii de poteci”’.
    2. Actalele marcaje din Romania au fost initiate de SKV care a folosit experienta vestica respectiv cea din Germania, Austria.
    3. Calculul timpului mediu de parcurgere a unui traseu montan are o regula simpla stabilita de Skv si continuata de care nu aveti cunostinta…! Se foloseste urmatoarea formula de calcul… Un barbat la 45 ani , cu un rucsac de 10-12 kg, in deplinatatea fortelor fizice si care parcurge o poteca montana da reperul de timp al portiunii. Aceasta e calculul dominant si mostenit pe taraseele montane din Romania.
    4. Traseele turistice romanesti apartin Administratiei Publice locale si sunt omologate si cuprinse in inventarul patrimoniului. Schimbarea implica …studii de fezabilitate, licitatii, selectii, executanti, pregatire…etc. Stiti ce va rezulta ! O harababura si …banii publici vor fi precis smecheriti.
    5. Culorile propuse noi ….verde, negru au fost eliminate din codul de marcare deoarece nu sunt vizibile si sunt confundabile cu terenul ! (verdele seamana cu vegetatia, negrul cu terenul) Daca analizati spectrul culorilor aflati ca perceptia ochiului uman e variabila ca intensitate in anumite conditii, iar cele alese sunt cele mai vizibile in conditii extreme montane. ( potrivit studiilor portocaliul e cel mai recomandat…de aceea hainele de protectie contin portocaliu ca si prima uniforma a salvamontistilor romani , respectiv Salvamont Sibiu -1972 )
    6.La traseele montane romanesti ar trebui doar adaugiri legislative… dupa normele Europene ! Interdictii : auto-moto totale, campare interdictie, gunoaiele transportabile la ses-pubele,respectiv distribuire saci colectori la urcare,Alcool-tutun interzis pe poteci, …..etc. Jandarmeria montana sa fie cei care supravegheaza si aplica sanctiuni nu ca acum cand nimeni nu poate lua atitudine ( conform hg 77…,,personal din cadrul Ministerului Turismului..” inaplicabila)
    7. As putea continua dar ma rezum a va comunica ca propunerea este inaplicabila si nefunctionala lipsindu-i cunoasterea fenomenului ,,marcaje montane” fiind doar o iscare de polemici de facebook.

    • Bună ziua,

      mulțumesc de comentariu.

      Cred că ați făcut o mare confuzie.
      Propunerea pe care o fac în acest articol nu se referă la MODIFICAREA MARCAJELOR TURISTICE, ci la cu totul altceva.
      Este vorbe doar de completarea informațiilor care sunt oferite în ghiduri/pe indicatoare/hărți etc. cu privire la DIFICULTATEA TRASEELOR de drumeție.

      Deși nu prea au legătură cu ceea ce am scris în articol, încerc să vă răspund punctual la cele scrise de d-voastră.

      Ați scris:
      1.Schimbarea propusa implica costuri mari , manopera si lipsesc ,,muncitorii de poteci”’.

      Așa cum v-am spus mai sus, nu este vorba de vreo schimbare a semnelor, ci de oferirea suplimentară a unui grad de dificultate a traseului.
      În teren, acest lucru înseamnă că se va adăuga ceva util pe indicator, în afară de timp și culoarea semnului și reclamă la sponsori (care nu prea are ce căuta acolo).

      Ați scris:
      2. Actalele marcaje din Romania au fost initiate de SKV care a folosit experienta vestica respectiv cea din Germania, Austria.

      Azi este mai puțin relevant cine a inițiat marcajele. Pentru istorie da, este important, dar cam atât.
      Oricum, nu prea știu ce a putut face SKV-ul în perioada 1945-1996 când – din motive ce țin de istorie, acesta nu a existat, dar s-au amenajat o sumedenie de poteci noi.
      Dar încă o dată: eu nu am propus înlocuirea/schimbarea marcajelor, ci cu totul altceva.

      Ați scris:
      3. Calculul timpului mediu de parcurgere a unui traseu montan are o regula simpla stabilita de Skv si continuata de care nu aveti cunostinta…! Se foloseste urmatoarea formula de calcul… Un barbat la 45 ani , cu un rucsac de 10-12 kg, in deplinatatea fortelor fizice si care parcurge o poteca montana da reperul de timp al portiunii. Aceasta e calculul dominant si mostenit pe taraseele montane din Romania.

      Poate nu sunteți la curent, dar azi există formule standard folosite în majoritatea țărilor din lume, de calcul a distanțelor parcurse în teren montan.
      Aceste formule sunt mult mai obiective decât vârsta unui om, condiția fizică sau bagajul din spate, care sunt variabile.

      Ați scris:
      4. Traseele turistice romanesti apartin Administratiei Publice locale …

      Vă înșelați.
      În afară de admin. publică locală mai sunt și admin. de arii protejate care se ocupă de gestionarea rețelei de poteci din zona lor.

      Ați scris:
      5. Culorile propuse noi ….verde, negru au fost eliminate din codul de marcare deoarece nu sunt vizibile si sunt confundabile cu terenul !

      Faceți confuzie.
      Culorile propuse sunt pentru dificultatea lor, nu pentru marcaje.

      Ați scris:
      7. As putea continua dar ma rezum a va comunica ca propunerea este inaplicabila si nefunctionala lipsindu-i cunoasterea fenomenului ,,marcaje montane” fiind doar o iscare de polemici de facebook.

      Îmi pare rău să constat că vă grăbiți să puneți etichete, în condițiile în care nu prea ați înțeles despre ce este vorba în articol.

  7. Ciprian

    Sistemul propus pe 5 trepte si culori pare ideal si usor de inteles pt turistii straini occidentali, unde skiul e mult mai popular decat la noi. Evident cu mici dezavantaje deja mentionate in comentarii. Personal, consider ca in articol s-a scris prea putin despre cum stabilesc orientalii gradul de dificultate la trekking si ce putem invata si perfectiona noi de la ei. spre exemplu, Nepal observ ca are 4 grade de dificultate notate cu cate un triunghi cu varful in sus. noi am putea avea pt fiecare dificultate prezenta a 5 triunghiuri si doar dificultatea inegrita, detalii aici: http://www.allnepal.com/nepal/trekking_grades.php
    tot nepalezii clasifica si pe 4 sezoane
    nu am reusit sa aflu cum clasifica chinezii trekking-ul dupa dificultate.eventual,
    doar umila mea opinie !

    • Salut Ciprian,

      mulțumesc de comentariu și sugestii.

      În articol nu am insistat pe sisteme de cotație folosite în afara Europei, pentru că noi trăim în Europa.
      Dacă implementăm ceva nou în Carpați, atunci ar trebui să fie oarecum similar cu ceea ce există în Europa (specific munților europeni) și nu pe alte continente.

      De exemplu, în Nepal sau în Anzi se face drumeție la 5.000m alt. unde apar multe probleme specifice, care nu există în Europa. Ca atare, consider că modul de cotație folosit acolo nu este foarte bun și aplicabil în munții mai mici.
      În plus, prefer să folosim un sistem utilizat în țări cu turism montan consacrat și nu ceva inventat/produs de chinezi, nepalezi etc. care încearcă să copieze turismul montan european și ai căror specialiști în turism sunt formați tot de europeni.

      Cu privire la sistemul găsit de tine în Nepal.
      Te rog să observi că este o cotație folosită de o agenție privată de turism – nu este un club sau altă organizație profesională.
      Diverse astfel de cotații particulare, sunt folosite de mulți tour-operatori din lume, dar nu au nici o relevanță/acceptabilitate la nivel național, cu atât mai puțin internațional.

      Noi putem inventa/folosi orice fel de sistem dar, așa cum am scris și în articol, ar fi bine să fie ceva cât de cât compatibil cu alte sisteme europene.

  8. Marian,

    Felicitari pentru initiativa. In cazul in care indicatoarele modificate nu vor avea o legenda, mi s ar parea foarte vaga o descriere a unui traseu care sa indice dificultatea acestuia doar printr un cerc colorat specific gradului lui de dificultate. In poza cu indicatoarele din Austria observ doar semne colorate specifice fiecarui grad de dificultate, numele traseelor, altitutinea acestora precum si durata lor. Daca s-ar modifica indicatoarele dupa modelul German si Austriac, e posibil ca un semn de o anumita culoare sa nu fie tradus de catre multi in gradul de dificultate corespunzator unui traseu. Campaniile de educare ar ajuta, dar presupun ca nu multi vor asocia o culoare unui anumit grad de dificultate.

    Ar fi mai util ca si gradul propriu-zis, ‘Poteca de dificultate medie’ de exemplu, sa apara in Romana si Engleza langa semnul care corespunde acestuia. Sau poate ar fi suficient sa se mentioneze doar gradul propriu-zis, fara a se mai adauga semnul sau acronimul corespunzator, pe langa celelalte informatii precum durata traseului, de exemplu.

    De asemenea, mult mai utile ar fi indicatoarele precum si ghidurile turistice si hartile care ar prezenta in cateva cuvinte si eventualele pericole ale traseelor din moment ce doar mentionarea gradului lor nu e suficienta pentru o informare cat mai precisa.

    • Salut Robert,

      mulțumesc de comentariu.

      Rolul clasificării pe culori (ca și în cazul semnelor de circulație rutieră) este de a elimina cuvintele.

      În loc să scrie ”Cedează trecerea” este doar semnul cu triunghi roșu.
      Într-adevăr, sunt și țări unde apare semnul și dedesubt textul ”Cedează trecerea”.
      Dar totul ține de informare, educație… totul pe termen mediu/lung.

      Evident, se poate merge și pe ideea de a scrie: dificultate F. UȘOARĂ (cu verde) sau MEDIE (cu roșu). Astfel, se face corelația dintre culoare – dificultate.

      Oricum, pe indicatoare va fi nevoie și de o ”legendă”, ce reprezintă culorile verde/albastru/roșu/negru, care este dificultatea în funcție de culori etc.
      Și nu doar pe indicatoare, ci și la fiecare cabană, pe fiecare hartă de munte, ghid turistic etc…

      Însă pentru a găsi cea mai bună variantă de implementat sistemul, este mai mult de discutat și nu mi-am propus asta să fac, în acest articol.

      Legat de ceea ce spui tu, că ar fi bine să fie cât mai multe informații despre dificultatea traseului, pe indicatoare.
      Așa cum probabil îți dai seama, există un spațiu limitat pe săgeți și nu prea ai loc să scrii multe chestii acolo. De aceea se merge pe lucrurile esențiale: punct final, timp, eventual sezonalitate (adică dacă este nerecomandat iarna).

      Un om care merge pe munte, ar trebui să se informeze de acasă (din hărți, cărți, internet) cu privire la obstacolele de pe traseu. Indicatorul din teren are doar rolul de a indica direcția de mers.

  9. adrian

    Marian,
    Felicitari pentru initiativa.
    Clar si la obiect, dar nu pentru toata lumea.Te rog insista pe faptul ca, initiativa propusa de tine, se refera la clasificarea traseelor si NU la marcarea lor in teren.De asemenea,te rog explica, ca un traseu cu o diferenta de altitudine de 500m poate fi SI de culoare rosie sau neagra datorita celorlalte criterii propuse de tine.Am observat din comentarii ca nu s a inteles acest lucru.
    Categoric este nevoie de o clasificare a traseelor montane.In rest, toate cele bune tuturor.

  10. La partea roșie aș trece și Valea Rea din Munții Făgăraș. Prima porțiune care duce în căldare și care durează între o oră și 2 ore are 800 m diferență de nivel.

  11. Bună Marian!

    În primul rand vreau să te felicit pentru idee și inițiativă!

    Articolul tău nu numai abordează una dintre problemele majore din turismul montan românesc ce trebuia rezolvată de foarte multă vreme, dar care vine și cu o soluție extraordinară.

    Dat fiind că m-am lovit de multe ori de solicitări de la cititori (care îmi cereau să clasific pe blog traseele pe care le descriu), aș vrea să implementez această clasificare a potecilor marcate în jurnalele de pe blogul meu. Am însă o mică neclaritate.

    Cred că pe lângă diferența de nivel, un factor obiectiv foarte important este și lungimea unui traseu. O diferență de nivel de 500 m pe o distanță de 7 km nu presupune același efort ca o diferența de nivel de 500 m pe o distanță de 2 km….

    Astfel că nu știu exact cum să fac clasificarea în anumite cazuri…. La ce dificultate să încadrez, de exemplu, un traseu cu diferență de nivel de 700 de metri care se desfășoară pe o lungime de 15 km, care practic nu presupune un efort colosal, pentru că gradientul este foarte mic?

    • Alexandra, cred că ideea este să fie creat un sistem de scoring, fiecare criteriu contribuind cu o valoare. Însumând valorile se intră apoi într-o grilă de culori care clasifică traseul. Ce a imaginat Marian mai sus cred că e doar un teasing, ca să ne imaginăm sistemul de coduri.

      Eu întâmpin aceeași problemă pe siteul Cartea Munților unde am început să descriu trasee (de pildă ăsta) și am dubii despre nivelul de dificultate pe care trebuie să-l atribui fiecărui traseu. Am folosit un fel de „bun simț”, dar este foarte interpretabil și îmi dau seama că o să existe inconsistențe de la un traseu la altul.

    • Salut Alexandra,

      mulțumesc de comentariu.

      Noi – ghizii montani membri ai Societății Ghizilor (www.ghizimontani.org) folosim deja această scală de cotare a dificultății, în programele noastre turistice, mai ales în colaborarea cu agențiile turistice din alte țări.
      Este o decizie internă a Societății Ghizilor și Liderilor Montani (SGLM) care a reieșit dintr-o nevoie practică.

      Evident, poți să introduci și să folosești această cotație pe culori pe blogul tău, dar trebuie să specifici și faptul că:
      1. această clasificare este doar o propunere a mea personală și folosită doar de SGLM, în acest moment. Este cale lungă până când să fie introdusă (dacă va fi cazul) și acceptată;
      2. nu oricine poate face clasificarea pe culori, pentru că nu are algoritmul de calcul, care ar trebui să fie unul singur, ca să se asigure o compatibilitate la nivel național între traseul roșu din P. Craiului de ex. și roșu din Ceahlău…

      Legat de neclaritatea ta.
      Într-adevăr, lungimea unui traseu este un criteriu obiectiv (5km de ex).

      Dar acest lucru este valabil doar în teren plan, unde totul se calculează doar în km.
      În teren montan, un traseu se calculează în ore – nu km, tocmai pentru că 1km în teren plat sau ușor (platoul Bucegilor) îl faci în 15-20min. dar în teren abrupt (pe v. Ciubotea) sau mai dificil, îl faci poate într-o oră sau mai mult.

      Avem același 1 km, dar timpi diferiți de parcurgere.
      Așadar, ne întoarcem la criteriul ”condiție fizică” de fapt…
      Unul mai bine pregătit fizic face 1km/15 minute, altul într-o oră.

      Din acest motiv, criteriul ”lungime” (km sau ore) nu ar trebui inclus în definirea dificultății unui traseu, ci să vină în completarea lui.

      Astfel, o potecă ”albastră” de 3 ore este mai ușoară decât una ”albastră” de 5 ore… dacă știm că dificultatea este aceeași (albastru), dar au lungimea diferită.

      • Anonim

        O initiativa si o propunere de lucru foarte buna. Ar trebui finalizata intr-o intalnire tematica face-to-face si promovata la nivelul ANT. Mirela Matichescu si Anca Nedea sunt persoane de turism si deschise spre acest fel de initiative propuse de industrie.

        Ca observatii:
        1.codul culorilor e foarte usor de observat si retinut. Dar cu o conditie: sa fie intuitiv si usor de asimilat prin comparatie cu alte coduri de culori uzuale. Aici nu prea e cazul. Rosu e o culoare ce sugereaza pericol si interdictie (vezi meteo cod rosu, sau semafor…unde, la fel, galben inseamna atentie si rosu – opreste neaparat sub santiune si pericol)

        Mult mai clar e sa numerotam traseele de la simplu =1, la dificil=5. Matematica e universala, in timp ce simbolistica culorilor e contradictorie.

        Daca totusi exista o simbolistica a culorilor cvasiacceptata pentru domeniul x, o putem folosi , dar dubland-o cu cifre. ( Nu cu explicatii, din lipsa de spatiu).

        Ganditi-va ca marea majoritate a utilizatorilor sunt persoane obisnuite, nu profesioniști ai domeniului. Toti stiu ce e un semafor sau un cod galben/rosu de ninsoare/vreme rea….dar nu sunt familiarizati nici cu traseele bavareze, nici cu practica din Anzi sau legislatia din Nepal!

        Kiss – e un principiu american f puternic: keep it simple and stupid.

        Propunerea mea este de a asocia grafic culorile cu cifre pentru a desemna diferitele grade de dificultate.

      • Dacă judecăm în aceeași logică folosită pentru lungimea traseului, ajungem la concluzia că și diferența de nivel este o chestiune de condiție fizică. O diferență de nivel de peste 900 m nu înseamnă mare lucru la o lungime de 10 km, dar în 2 km se schimbă complet datele problemei. Deci ori le excludem pe ambele, ori pe nici una. Sau, s-ar putea utiliza ca factor de evaluare a traseului panta medie/maximă, ceea ce ar da arăta mai clar de unde provine dificultatea.

        Mi se pare că sistemul de codificare propus de tine se rezumă la un fel de dificultate tehnică, fără să redea și efortul necesar. Ori marea majoritate a montaniarzilor sunt foarte interesați și de nivelul de efort necesar, reprezentat într-o unitate de măsură relativă, de pildă în culori sau cifre.

        Fiecare își poate face apoi propria calibrare: pentru unii traseele de grad 3 vor fi dificile, pentru alții vor fi o joacă. Totul depinde de condiția fizică, evident.

      • Mersi frumos pentru raspuns, Marian!

        Acum am inteles cum sta treaba cu clasfiicarea pe culori, ca se face dupa un algoritm de calcul ceonceput de SGLM. In acest caz nu voi putea implementa aceasta clasificare pe blogul meu, pentru ca in mod evident nu am cum sa fac eu clasificarea dupa capul meu.

        Mersi frumos de explicatie si sper ca pe viitor acest sistem de clasificare sa fie introdus si acceptat la nivel national.

        Numai bine!

  12. Cred ca criteriul de baza ar trebui sa fie complexitatea traseului nu diferenta de nivel. Exemplu: cabana Omu, cabana Malaiesti, marcaj linie albastra, traseu ocolit nu cel prin Horn. E diferenta mare de nivel dar este de complexitate mica. Zic si eu ca tot romanul priceput.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: