Zona montană himalaiană a reprezentat de-a lungul anilor și continuă să reprezinte și azi, pentru foarte mulți oameni pasionați de munte, una din cele mai râvnite locuri de pe glob.
Alpiniștii britanici, germani, italieni, americani, francezi… toți și-au lăsat urmele pe vârfurile din Himalaya, încă din secolul XIX și prima jumătate a secolului XX. Mai târziu, începând cu anii 60 – 70, a venit și rândul est – europenilor să-și spună cuvântul în ”marele alpinism” de altitudine din Himalaya.
Expediția poloneză pe Everest. 1980
Astăzi, câți din cei care merg pe munte în România mai știu, îi interesează și pot spune când au ajuns în Himalaya primii alpiniști români?
Cehoslovacii au fost printre primii est europeni care au ajuns în Himalaya, organizând prima lor expediție la finalul anilor 60, pe Nanga Parbat (1969), care a fost însă fără succes, datorită condițiilor meteo. Dar au revenit după doar doi ani (1971) pe același munte și doi oameni au atins primul optmiar pentru cehoslovaci.
Polonezii au reușit ca în 1974 să ajungă pentru prima dată la peste 8.200m altitudine în Himalaya, pe vf. Lhotse (legendarul Andrzej Zawada),… dar în miezul iernii! Ulterior, spre finalul anilor 70 și mai ales în anii 80, ei domină lejer alpinismul himalaian.
Ex – yugoslavii și-au scris numele pe vf. Everest în 1979, reușind să urce o rută în premieră (actuala rută slovenă de pe creasta vestică). Patru alpiniști au atins vârful, în două zile consecutive.
La rândul lor, bulgarii au atins primul optmiar în 1981 (Lhotse) pentru ca apoi să se atingă vârful Everest în 1984, pe creasta vestică solo și fără oxygen suplimentar. Autorul celor două succese bulgărești este Christo Prodanov, însă acesta moare la coborârea de pe Everest (după un bivuac în aer liber și ultime click-uri în stația radio).
Dar românii?
”Începând cu anul 1981, într-o perioadă în care alpiniștii români nu aveau voie să participe la nici o expediție internațională, am făcut tot posibilul să transform în realitate un vis al unor tineri și împreună cu alți alpiniști, am pus bazele primului proiect al unei expediții românești în Himalaya.
Astfel că, pentru prima dată în istoria alpinismului românesc, în 1985 pleacă spre destinația Himalaya un grup de cinci alpiniști de la AS ”Grivița Roșie” (Taina Duțescu – Coliban, Emil Coliban, Cezar Vărgulescu, Pavel Mureșan, Cornel Coman) cărora li s-au alăturat mai târziu Avel Ritișan (Pif) și Marius Mărcuș…”
Aceste rânduri sunt scrise de Cornel Coman în cartea recent apărută în colecția Verde a editurii România Pitorească.
Cartea lui Cornel Coman este prima și singura, momentan, care descrie modul în care s-a organizat prima expediție românească în Himalaya, la mijlocul anilor 80.
Astăzi, la peste 30 de ani distanță, lucrurile descrise par de necrezut, mai ales pentru cei care știu doar povești despre acei ani negri ai comunismului românesc…
”În acei ani nu puteai să ajungi la Ministerul Turismului din Nepal fără un aviz din partea federației de specialitate din România. Și atunci, prin aprilie 1984, am anunțat în mod oficial Federația Română de Turism și Alpinism (FRTA) că peste un an vom pleca în Himalaya, moment în care Mircea Mihăilescu, cel care se afla la conducerea federației a zis: Da, merge Pavel…Cornel, Cezar, dar Taina cu Emil nu! Foarte surprins am întrebat de ce ei nu pot să meargă… Răspunsul lui Mihăilescu a fost scurt și fără comentarii: NU MERG!”
Mai departe, autorul cărții descrie calvarul necesar prin care a trecut, pentru a forța conducerea politică a federației să accepte expediția în forma propusă.
”În lupta dusă în federație, am avut o strategie… m-am dus la generalul Dragomir – președintele onorific al federației: tovarășe general, eu știu că d-voastră când ați fost numit președinte onorific… ne-ați spus că de două ori pe săptămână dați mâna cu tovarășul Ceaușescu. Ce ar însemna ca tovarășul Ceaușescu să afle că în federația pe care d-voastră o conduceți, chiar și onorific, SE FURĂ?”
Dar lucrurile erau departe de a se termina aici.
Cornel Coman (dr.), Emil și Taina Coliban
”Pavel, constatând că întreaga echipă, inclusiv Taina și Emil avea aprobarea FRTA s-a pus la muncă pentru finalizarea proiectului… l-a dus sus… la Nicu Ceaușescu. Proiectul a fost primit, aprobat… În sfârșit, am obținut această aprobare inclusiv de la Nicu Ceaușescu, pentru plecarea în Himalaya, în anul 1985”.
Cartea continuă cu epopeea banilor, a obținerii pașapoartelor și nu în ultimul rând… cu obținerea autorizațiilor din Nepal, pentru atingerea obiectivelor propuse.
Dar obiectivele propuse nu erau clare și acceptate de toți cei implicați în expediție. Iar atragerea farmacistului Ovidiu Bojor în această expediție, după cum se citește în carte, s-a dovedit un lucru total neinspirat.
Organizarea din Nepal – de care era responsabil Ovidiu Bojor – s-a dovedit un haos uriaș, cu multe întârzieri, bani cheltuiți aiurea și mai ales foame… Este incredibil să citești azi, că alpiniștii români în drum spre tabăra de bază și care urmau să urce cât mai sus posibil, erau permanent flămânzi…
Această foame – la propriu, este amintită de mai multe ori de către autor în paginile cărții și este imposibil să nu te întrebi azi: cum de a fost posibil acest lucru? Furt? Incompetență? Proastă coordonare? Dezinteres?
Ruptura expediției în două, moartea lui Cezar Vărgulescu – parte a grupului ”rebel” (de fapt, cei care au venit cu ideea inițială a expediției), epopeea solitară a lui Cornel Coman plecat să cumpere mâncare din Kathmandu… toate acestea și multe altele sunt descrise simplu și direct, în paginile cărții.
De fapt, cartea este din mai multe bucăți: o primă parte scrisă direct de Cornel Coman, altă parte este jurnalul expediției, la care se mai adaugă dosarul expediției înaintat către Partid și alte câteva completări privind reușitele românești în Himalaya.
18 mai 1949 – 07 nov. 2014
Cornel Coman a murit în toamna lui 2014, înainte de a finaliza manuscrisul acestei cărți. Ea a fost terminată de către soția lui și colaboratorii apropiați, din care îl amintesc în special pe Mihai Vasile, unul din motoarele ”Colecției Verzi”.
Apărută cu nr. 13 în cadrul colecției, această carte merită cumpărată și citită de toți cei interesați de istoria alpinismului și care poate ”au uitat” cum era societatea românească în perioada comunistă.
Deși în carte se vorbește despre munte și alpinism într-o țară străină și îndepărtată, dincolo de rânduri se poate citi cu ușurință despre probleme specifice românești: alpiniști care nu trebuie amintiți (fugiți din România comunistă)… frica de a nu rămâne și alți alpiniști fugari prin afara țării sau teama de a nu fi prins cu dolari în posesie.
O carte extrem de valoroasă, dar tristă, așa cum a fost de altfel și România anilor 80…
Achiziționează cartea online.
Date tehnice
Editura: România Pitorească
Autor: Cornel Coman
Nr. pagini: 184 pagini de text + fotografii alb negru
An apariție: 2015
Bergführerbuch 
Comentarii recente