Turismul montan după 1945 în Transilvania

În această primăvară la Brașov, cu ocazia Festivalului Alpin realizat de amicul Dan Burlac, a fost lansată o nouă carte de munte în limba română:  ”Turismul montan după 1945 în Transilvania” de Manfred Kravatzky.

Aceasta, spre deosebire de multe altele apărute în ultimii ani la noi, abordează în detaliu o temă mai puțin cunoscută și discutată în România de azi: turismul montan după 1945.

”Schimbările majore – politice, economice, sociale, intervenite brutal după al doilea război mondial nu au ocolit drumeție și sporturile montane. Asociațiile care dezvoltaseră o mișcare turistică la nivel european și rețeaua de poteci/cabane în Carpați au fost desființate.

Prima dizolvată, interzisă și deposedată de toate bunurile a fost cea mai veche și renumită: Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor (SKV). Era anul 1945. Anul începând cu care sutele de mărturii, fotografii și documente, păstrate grijuliu cu nostalgia depărtării și inserate în această carte alcătuiesc o istorie a supraviețuirii și continuității, trăită în urbra marilor realizări”.

Cartea prezintă turismul montan doar din interiorul arcului carpatic și nu este exhaustivă, ci îl prezintă doar dintr-un punct de vedere special și unic: al comunității săsești (postbelice), cea care a pus bazele turismului montan din Carpații noștri.

Preambul necesar

Așa cum ar trebui să știe orice pasionat de munte din țară, începuturile mersului pe munte ca formă de turism în Carpații românești, se datorează în mare parte comunității vorbitoare de germană, săsești.

Turismul montan a apărut la noi în a doua jumătate a secolului XIX în Transilvania, în 1873 înființându-se la Brașov prima asociație de munte: SAK – Asociația Alpină Ardeleană. Din cei 19 membri fondatori, aprox. 10% erau români, restul sași.

Puțin mai târziu (1880) la Sibiu se înființează a doua asociație montană de pe teritoriul României numită ”Asociația Carpatină Ardeleană” – ulterior completată cu ”…a Turiștilor” (SKV – Siebenbuergischer Karpatenverein). Aceasta, de asemenea nu a fost exclusivistă dar vorbitorii de germană au fost majoritari (90%).

În cei 65 ani de existență, membrii SKV – la care s-au lipit și brașovenii de la SAK, au construit peste 50 de cabane, au realizat primele școli de ”călăuze montane”, au amenajat o mare parte din traseele de drumeție existente azi în Carpați (dinspre Transilvania), au realizat multe ascensiuni pe schiuri, au publicat reviste și anuare, au cercetat, fotografiat, educat, analizat și documentat intensiv turismul montan și populația de la poalele munților (români, sași, secui, svabi, țigani etc.).

Cu până la 6.000 de membri și 16 secții teritoriale în Transilvania și ulterior, după 1918 și în alte părți ale României, asociația săsească a fost cea mai mare și puternică din toată țara, punându-și decisiv amprenta asupra turismului montan din Carpații românești, la finalul secolului XIX și prima parte a secolului XX.

Acest lucru a fost recunoscut de întreaga societate românească din acel moment:

”În anul 1930, la a 50-a aniversare a SVK-ului au participat la festivități, pe lângă personalități din viața publică săsească, mitropolitul ortodox al Ardealului, dr. Nicolae Bălan, prințul Nicolae (fratele regelui Carol II), reprezentanți ai guvernului, președinții cluburilor montane austro-germane (DuOeAV), Cehia…”

Imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial și a dezastrului produs de naționalismul german, în urma decretului din 13 iunie 1945, SKV-ul este desființat sub motivul de organizație nazistă.

Un lucru asemănător s-a petrecut și în Germania postbelică, când DAV-ul desprins de clubul alpin austriac în 1945, a fost la un pas să fie dizolvat definitiv din același motiv (organizație nazistă), fiind ”reînființat” abia în 1952.

Există o carte foarte bine documentată despre naționalismul german din cadrul Clubului Alpin, intitulată ”Berg Heil!”, publicată chiar de clubul german acum câțiva ani.

Dar ”nazismul săsesc” din Transilvania a fost doar un motiv. După doar trei ani, s-au arătat adevăratele motive ale noului regim comunist instalat la putere în Republica Populară România. Printr-un alt decret (1948) au fost desființate toate asociațiile private (de munte și nu numai), indiferent de etnie și scop… Noul regim ”popular muncitoresc”, pașnic votat de popor, nu avea nevoie de ”tradiție”, oameni care să meargă necontrolați pe munte și nici de adunări private, unde să fie ”uneltiri contra ordinii sociale”.

Să ne aducem aminte că „duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşieri expropiati, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijloace, zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”.

Și acum despre carte

”Turismul montan după 1945 în Transilvania”, carte apărută recent în România în cadrul unui proiect realizat de Muzeul Județean de Istorie Brașov, este traducerea celei publicate de secția Carpați a Clubului Alpin German (DAV) în anul 2011.

Ea poate fi considerată al doilea volum despre întreaga istorie a SKV-ului, primul volum fiind cartea ”Der Siebenbuergische Karpatenverein 1880 – 1945” de Heinz Heltmann și Helmut Roth, apărută la Innsbruck în 1990 și netradusă în limba română.

Așa cum am amintit și mai sus, cartea ”Turismul montan după 1945 în Transilvania” prezintă evoluția mersului pe munte în Transilvania după război, din perspectiva comunității săsești, într-o perioadă când în România s-au petrecut mai multe fenomene în paralel:

• a fi vorbitor de germană era egal cu a fi un ”nazist” vinovat de toate crimele de război (lucru valabil în multe alte țări din Europa, nu doar România);
• a apărut rezistența românească anti-comunistă, în întregul lanț al munților Carpați și Dobrogea, așa numiții ”partizani” ascunși prin munți și vânați la propriu de Securitatea și armata noului stat proletar;
• mersul pe munte a fost rupt în două: o parte turistică (drumeție) mai puțin controlabilă și restul organizat sportiv, în competiții între cluburi muncitorești ușor de controlat;

Cartea este, de fapt, o compilație de texte și articole în general scurte, mai vechi sau mai noi, semnate de mai mulți autori sași, care prezintă diferite ascensiuni montane în România comunistă.

Inevitabil, în carte se fac paralele între cum era ”înainte” și cum era ”după”…

De exemplu, din această carte aflăm că printre primii care au fugit de regimul comunist în munți, începând cu ianuarie 1945, au fost unii sași tineri (între 17-45 ani – bărbații și 18-30 de ani – femeile), pe care regimul popular îi deporta la muncă silnică ”de reconstrucție” în țara prietenă URSS.

”După zece ore de strașnic efort ajungem la cabana arhiplină. Te apucă groaza. Mult prea multă lume din oraș încearcă să se ascundă aici. Ioan, cabanierul român, ne spune rânjind că ar fi peste 300. Nimeni nu este înregistrat dar de plătit, toți trebuie să plătească iar banii ajung desigur, în buzunarul lui… Zvonurile ne neliniștesc: se spune că azi la Sibiu ar fi început deportările…

…a plâns și calul meu… și sania goală a gemut de supărare când a trebuit să ocolesc două camioane militare în care erau săsoaice disperate, păzite de soldați ruși cu mitraliere, care își luat rămas bun de la copii lor. Lelea Paraschiva își șterge lacrimile, își face cruce și mormăie: Doamne ajută-le să se întoarcă tefere la odrasele lor”.

Apar și comparații privind turismul montan pe grupuri etnice, acolo unde comunitatea săsească a fost cu mult peste comunitatea românească și chiar cea maghiară.

Un exemplu sugestiv îl reprezintă tabelul comparativ al cabanelor montane construite și deținute de asociațiile săsești, românești și maghiare în  anul 1945:

• asociația săsească SKV: 27 de cabane/refugii;
• asociațiile maghiare: 5 cabane, administrate de trei cluburi (EKE, Enzian, BTE);
• asociațiile românești: 24 cabane/refugii. Ele erau administrate de șapte cluburi: TCR, ADMIR, Gruparea Alpină ”Brav”, Clubul Alpin Român, România Pitorească, Frăția Munteană, Societatea de Gimnastică Sport, Muzică (SGSM) Iași.

Pe lângă seria de articole privind diferite ascensiuni montane, coordonatorul cărții – brașoveanul Manfred Kravatzky a inserat o serie de materiale semnate de el precum ”Considerații generale” sau tabelele anexă de la final, care oferă o serie de date sintetice, utile celor interesați de subiect (o parte regăsite și în primul volum SKV).

”Turismul montan după 1945 în Transilvania” povestește de grupurile de turiști postbelici din diferite orașe transilvănene precum Sibiu, Brașov, Bistrița, Sebeș, Orăștie, Sighișoara, Cluj, concursuri de orientare turistică (inclusiv tragedia de pe Muntele Mic), construcții și reconstrucții de cabane și întreținerea de poteci.

Din carte reiese, în repetate rânduri, importanța pe care a acordat-o comunitatea săsească educației montane, a celor care vor să meargă pe munte.

Lipsa acestei educații montane și nu numai, este foarte vizibilă azi în România. Dar comunitatea săsească reușise s-o implementeze încă de acum un veac, la modul serios, în cadrul școlilor/claselor germane, implicând profesori și educatori, întregul sistem școlar alături de comunitate.

Finalul cărții este semnat de cunoscutul Valentin ”Butzi” Garner, cel al cărui nume a fost, este și va rămâne legat de alpinismul zărneștean și Piatra Craiului.

Tradiția germană a turismului montan din Carpații românești este parte din istoria acestor munți și trebuie cunoscută și apreciată ca atare. Tot așa cum cetatea Râșnov, castelul Bran, bisericile fortificate sau Sighișoara sunt parte a istoriei României și sunt nestemate turistice ale țării noastre, deși au fost realizate de minoritățile naționale.

Da, anumite comparații între realizările montane a diferitelor grupuri etnice din Transilvania pot deranja pe unii sau pe alții, în funcție de sensibilități. Dar cine a împiedicat/împiedică ”majoritatea” să se ambiționeze să depășească prin propria-i muncă, realizările minorităților?! 🙂

Cartea scrisă/coordonată de Manfred Kravatzky este extrem de binevenită și importantă ca document istoric și turistic și se alătură altor câteva extrem de puține în limba română, care prezintă documentat, cu mărturii scrise și fotografii, diferite etape din evoluția turismului montan în țara noastră.

Publicitate