Alpinismul politic sau … oropolitica


Recent, unul din cei mai cunoscuți alpiniști din țara noastră în acest moment – mă refer la Zsolt Torok (Arad) – a făcut publice pe Facebook câteva fotografii alături de Viorica Dăncilă, actualul prim ministru psd-ist al României.

Deși el a prezentat și a distribuit fotografiile ca pe un succes personal și al alpinismului în general, publicul comentator mai mult sau mai puțin cunoscător i-a transmis, cu câteva excepții, un lung șir de mesaje critice.

În acest material nu intenționez să intru și eu în corul celor care-și dau cu părerea public despre pozele lui Zsolt alături de premierul psd-ist Dăncilă, nici pro, nici contra.

Dar acest episod mi-a readus în atenție o temă pe care o am în vedere de mult timp și despre care majoritatea alpiniștilor români evită să vorbească: relația dintre politică și alpinism.

Această relație nu este nouă, nu este doar în România. Din păcate, ea nu este deloc cercetată în țara noastră, cel puțin din perspectiva istorică, deși o analiză detaliată ar scoate la lumină numeroase ”surprize”, plăcute și mai puțin plăcute.

Pentru că din puținul analizat a rezultat un material destul de amplu, am decis să-l împart în două părți: internațional și național.

Astăzi, doar prima parte.

DESPRE ”OROPOLITICĂ”

”Omul este un animal politic” (Aristotel)

Inventat de către Joydeep Sircar la începutul anilor ‘80, ”oropolitica” este un termen ce definește folosirea abuzivă a activităților montane și a alpinismului în scopuri politice. Muntele în locul câmpului de luptă și alpiniștii în locul soldaților.

În greacă, ”oros” înseamnă ”munte” iar ”politikos” este ”cetățean” (”polis” = ”cetate”).

Se pare că în limba română termenul de ”oropolitică” este total necunoscut deși, ținând cont de istoria turismului montan românesc și strânsa lui legătură cu politica de stat, ar fi trebuit să fie cunoscut, dacă nu chiar inventat pe tărâmuri carpatine!

Termenul a fost inventat de Joydeep Sircar pentru a descrie eforturile ascunse, mai întâi de Pakistan din anii 1950 și apoi de India de la sfârșitul anilor ’70, pentru a demonstra controlul și posesiunea ghețarului Siachen (regiunea Kashmir), permițând sau organizând expediții de alpinism către vârfurile înalte, cum ar fi Saltoro Kangri și Teram Kangri.

Războiul din Siachen (1984) dintre cele două puteri nucleare, India și Pakistan, a fost rezultatul direct al acestor activități „oropolitice”.

Un pluton de soldați pachistanezi gata de luptă în teren montan

Un alt exemplu este o relatare a expediției chineze de succes din 1977 pe vârful Tien Shan, cunoscut mai ales cu numele său rusesc Pik Pobeda.

Articolul chinezesc descrie o ascensiune în premieră pe acest vârf, pe partea chinezească și ignoră complet ascensiunile sovietice de pe versantul opus, lăsând falsa impresie că chinezii au realizat prima ascensiune a vârfului.

Cele mai ciudate evenimente oropolitice au fost ascensiunile neautorizate pe vârfurile Nanda Devi și Nanda Kot, realizate de către expedițiile comune indo-americane din anii 1960, pentru a monta dispozitive de monitorizare a activității nucleare din China.

O dezvăluirea în mass media din 1978 a arătat faptul că o expediție indo-americană a plantat, sub acoperire, un dispozitiv de monitorizare cu combustie nucleară la vârful Nanda Kot, în anii 1960. Ulterior, acest dispozitiv nuclear a dispărut, ceea ce a condus la temeri legate de contaminarea radioactivă a râului Gange.

Exemple recente de oropolitică (anii 90), tot în India, au fost ascensiunea lui Nyegyi Kangsang (7.047m) și tentativa eșuată pe vârful învecinat Kangto (7.090m) de către echipe de alpiniști indieni.

Ambele vârfuri sunt greu accesibile din India, fiind situate chiar pe graniță sau foarte aproape de granița dintre India și China.

Pe lângă activitățile turistico-sportive în sine, aceste expediții indiene de alpinism au avut ca scop demonstrarea controlului de facto al Indiei, asupra teritoriului revendicat de China.

Prezența armelor moderne pe munte, o imagine mai puțin obișnuită alpinistului european

OROPOLITICA EUROPEANĂ

Turismul montan și alpinismul au apărut și s-au dezvoltat în Europa, în zona Alpilor, cu puțin timp înainte de Revoluția franceză. De aici s-au răspândit în întreaga lume.

La finalul secolului XVIII și primii ani ai secolului XIX, ascensiunile în Alpi au fost lipsite de orice fel de conotații politice, fiind considerate activități științifice sau preocupări mai ”ciudate”, ale unor oameni care nu găseau ceva mai bun de făcut în viața de zi cu zi.

Dar nu a durat foarte mult până când steagurile naționale au început să fluture pe vârfuri, să apară un fel de competiție între națiunile europene, iar ascensiunile montane să fie făcute și în numele unor idealuri naționale și politice.

În Europa, alpinismul politic nu s-a făcut efectiv cu arma-n mână și soldații în imediata apropiere, ci într-o versiune mai ”soft”, cu accent pe câștigul de imagine și propagandă.

Una din cele mai cunoscute ”bătălii” duse pe munte, la mijlocul secolului XIX, este strâns legată de cel mai faimos vârf din Alpi: Matterhorn.

În 1865, vârful Matterhorn de pe granița dintre Elveția și Italia era unul din puținele vârfuri încă neurcate, iar britanicul Edward Whymper îl avea stabilit ca obiectiv personal.

Sperase să reușească ascensiunea din partea italiană, alături de ghidul italian Jean-Antoine Carrel, dar planul său a eșuat atunci când Carrel a decis să urce vârful exclusiv cu italieni, în numele noului stat italian în formare (revoluția lui Garibaldi).

Concurența dintre britanic și italian a căpătat accente feroce, sponsorii italieni ai grupului lui Carrel mituind toți ceilalți ghizi locali pentru a-l împiedica pe Whymper să-și înceapă ascensiunea spre vârf.

Așa că în disperare, Whymper a trecut granița în țara vecină, reușind să urce primul pe vârf, dar pe versantul elvețian.

Victorie! Un desen imaginar despre succesul primei ascensiuni pe Matterhorn

Ceva ani mai târziu, în perioada interbelică, Germania nazistă a folosit din plin muntele, schiul, alpinismul și întreaga infrastructură a Clubului Alpin Austro-German (DuOeAV) în promovarea idealurilor politice naționaliste și rasiale.

După 1920, steagul nazist a început să fluture tot mai des alături de steagurile asociației alpine, în fața multor cabane din Alpi, iar DuOeAV a fost printre primele asociații germane care au dat afară evreii și au refuzat să-i mai accepte în club.

Un punct culminat a fost ascensiunea reușită a faimosului perete nordic din Eiger(1938, Elveția), de către echipa mixtă austriaco-germană condusă de Anderl Heckmair.

Succesul alpiniștilor germani alături de cei austrieci a avut loc la scurt timp după anexarea Austriei de către Germania din martie 1938, iar propaganda nazistă a speculat rapid și eficient reușita lor.

Cu mult marketing și utilizând la maxim faima mondială a Eigerului, cei patru tineri alpiniști total necunoscuți, până atunci, au devenit eroii ”celui de-al treilea Reich”.

Hitler însuși i-a invitat la o recepție specială, ocazie cu care cei patru au și fost decorați în fața publicului și a camerelor de luat vederi.

Recepția oferită de Adolf Hitler ”eroilor” celui de-al treilea Reich. Anderl Heckmair, liderul echipei din Eiger, este primul din stânga

”În ceea ce privește recepția și decorarea de către Hitler, adevărul este că și noi, la fel ca oricine altcineva, ne-am simțit onorați să fim scoși brusc din anonimat și aduși în fața celui mai puternic om din Germania. Același lucru s-ar fi putut întâmpla și cu un urs dansator.

Tânăr fiind și total apolitic, nu am prevăzut nici un moment unde va duce întregul spectacol organizat de naziști. Abia după terminarea războiului, când adevărul despre politica nazistă a ieșit la iveală, am înțeles totul…

Partidul Nazist ne-a transformat în celebrități, astfel încât oamenii să creadă că ei ne-au sprijinit și ne-au dat bani, ceea ce pur și simplu nu este adevărat”. (Anderl Heckmair, ”Eigernordwand, Grandes Jorasses und andere Abenteuer”, 1999)

Heckmair a fost acuzat ani de zile că a fost simpatizant al nazismului, în ciuda tuturor negărilor acestuia, atât în mass media cât și în memoriile sale.

Dar succesul alpiniștilor din acea perioadă tulbure în Europa, nu a fost speculat doar de Germania nazistă, ci și de Italia fascistă.

În același an 1938, un alt mare alpinist de talie mondială – italianul Ricardo Cassin, a reușit să urce peretele nordic din Grandes Jorasses, de-a lungului pilierului Walker. Creasta a fost atinsă în echipă de trei, alături de Luigi Esposito și Ugo Tizzoni.

Ricardo Cassin (centru) și colegii săi din Jorasses

La baza muntelui, Cassin nu a ezitat să declare:

„Ne-am luptat cu ardoare pentru a da Italiei și sportului fascist o victorie a cărei importanță nu eu trebuie să o subliniez, mai ales că a fost câștigată în afara țării noastre, pe partea franceză al unuia dintre cei mai înalți și maiestuoși munți din Alpi, foarte cunoscut pe plan internațional „.

De altfel, cu un an mai devreme, după ce a făcut premiera tragică din Piz Badile (peretele nord vestic), Cassin a primit medalia de aur din partea lui Mussolini, în timp ce coechipierii au primit medaliile de argint, post-mortem.

O cercetare ulterioară a istoricului francez Yves Ballu a scos la iveală faptul că Ricardo Cassin a beneficiat de sprijinul regimului fascist italian, pentru organizarea expedițiilor sale alpine.

Cassin a negat acest lucru, spunând că declarațiile publicate în ziarele vremii au fost inventate de jurnaliștii dedicați regimului.

*

Operațiunea germană ”Edelweiss” (Floare de Colț) din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a fost planul lui Hitler în zona munților Caucaz, alături de armata română, pentru capturarea și controlul petrolului de la Marea Caspică.

În august 1942, după o serie de lupte în nordul și sudul Caucazului, soldații Diviziei 1 Munte germane, în mare parte tirolezi austrieci, au realizat și ascensiunea vârfului Elbrus.

Simbolic, pentru mai mult timp, steagul nazist a fluturat deasupra Europei!

Pe vârful Elbrus, august 1942

Imediat după război, Clubul Alpin German (DAV), din care s-a separat cel austriac, a fost la un pas să fie desființat, ca fiind organizație nazistă. Doar lobby-ul puternic al alpiniștilor din multe alte țări, plus sprijinul Asociației Alpine Austriece (OeAV) care a luat sub tutelă noua organizație, a făcut ca DAV-ul să nu fie desființat ci reorganizat în totalitate, astăzi fiind – din nou – una din cele mai puternice federații din Germania.

În ultimii ani, clubul german a organizat o serie de expoziții cu privire la întreaga activitate politico-montană a clubului în perioada naționalismului nazist și strânsele legături dintre Partid și conducerea clubului. A publicat și o carte document fantastică numită ”Berg Heil!”, ce analizează în detaliu alpinismul german din anii ’20-’40. O autocritică pe care puțini au curajul să o facă!

*

Pe partea cealaltă a liniei de front, în Uniunea Sovietică ce tocmai descoperise alpinismul în masă, în perioada interbelică, unul din marii alpiniști ai începutul, considerat ”părintele alpinismul sovietic” a fost Vitaly Abalakov.

Două mari nume ale alpinismului: Abalakov (stânga) și Wiessner în timpul vizitei din Statele Unite

Astăzi a rămas cunoscut mai ales datorită tehnicii de rapel pe gheață ce-i poartă numele, dar are la activ numeroase alte invenții și ascensiuni în munții din spațiul sovietic, în anii ’30.

În 1938 a fost arestat de către NKVD împreună cu alți coechipieri, fiind investigat până în 1940. A fost acuzat public de ”propagantă  a tehnicilor de alpinism burgheze”, ”minimalizarea realizărilor alpiniștilor sovietici” și mai ales, ca fiind spion german.

Câțiva ani mai târziu, în stilul specific regimului comunist, Abalakov a fost reabilitat, primind titluri și medalii din partea statului, fiind folosit apoi ca imagine a alpinismului sovietic.

S-a reîntors la alpinismul de altitudine, acumulând o serie de succese ca lider – coordonator de expediții în munții Caucaz, masivul Tien Shan, inclusiv prima ascensiune pe Pik Pobeda (1956).

A fost liderul echipei sovietice de alpinism ce a vizitat Statele Unite în 1975.

*

Dar utilizarea alpinismul ca un vehicul politic nu a funcționat doar într-un singur sens, în beneficiul Partidului, ci a mers și în sens invers, alpiniștii ”vedetă” făcând pași în direcția politică.

Francezul Maurice Herzog este un exemplu bun în acest sens.

Maurice Herzog într-o reclamă pentru candidatura Franței la Jocurile Olimpice

În 1950 Herzog a fost liderul primei expediții franceze în Himalaya, inițial spre Dhaulagiri apoi spre vf. Anapurna, doi mari optmiari din cei 14 în total pe glob. În echipă au fost incluși mari nume ale alpinismului francez din acei ani: Lachenal, Terray, Rebuffat…

După o întreagă poveste epică pe munte, descrisă în controversata sa carte ”Annapurna”, cel mai înalt vârf din masiv și primul optmiar din lume a fost atins de către echipa Herzog – Lachenal.

Întorși acasă, în timp ce Lachenal a fost marcat de pierderea abilităților montane, ca urmare a degerăturilor suferite, Maurice Herzog a profitat din plin de succesul din Himalaya și de noua sa imagine ca ”alpinist vedetă”, în interes personal și politic.

Între anii 1958 – 1963 a fost ministru al tineretului și sportului în Franța, iar din 1968 primar al Chamonix-ului, pentru ca din 1970 să devină, pentru mai bine de un sfert de secol și membru al Comitetului Olimpic Internațional.

De altfel, întreaga epopee a alpinismului himalayan din perioada anilor ’20 – ’60, inclusiv urcarea optimiarilor, este o poveste în care politicul și naționalismul se întrepătrund cu muntele și alpinismul. Sunt cunoscute expedițiile naționale ale italienilor de pe K2, al germanilor de pe Nanga Parbat, britanicilor pe Everest și ceva mai târziu, din Tibet ocupat, expediția chinezilor pe Shishapangma, configurând o nouă putere politico-militară.

În afară de Maurice Herzog, mai recent, faimosul alpinist Reinhold Messner s-a implicat în politică tot datorită imaginii sale publice create de-a lungul anilor, în urma numeroaselor succese (și eșecuri!) în marii munți ai lumii.

În perioada 1999 – 2004 a reprezentat Partidul Verzilor în Parlamentul European, fiind implicat în diferite politici, de la turism la agricultură și economie în zona montană, drepturile omului și relația dintre UE și țările Asiei de Sud.

În calitate de parlamentar european a vizitat și România – Cluj în 2003, moment marcat atunci în revista de alpinism ”Alpin Info”.

Reinhold Messner într-o postură mai puțin obișnuită

CONCLUZII

La nivel internațional, muntele și alpinismul au jucat și vor juca întotdeauna un rol în strategiile politice de stat ale momentului. Fie că este vorba de potențiale conflicte militare precum cele din zona Kashmir sau granița chineză, în care pseudo-alpiniști sunt trimiși la înaintare, fie doar ca vector de imagine și propagandă politică, așa cum a fost cazul în alpinismul european de-a lungul secolului XX.

Oamenii politici ai momentului au profitat și profită în continuare de alpiniști, folosindu-i în diferite scopuri și interese. Dar se poate spune că parțial, cel puțin, și reciproca este valabilă… Au fost alpiniști vedetă care profitând de vizibilitatea publică obținută în urma activităților pe munte, s-au implicat cu succes mai mare sau mai mic, în activități sociale și politice, în comunitățile din care au făcut parte.

Câteva idei principale desprinse din acest material:

  1. Mersul pe munte și alpinismul, în ciuda aparențelor, nu diferă prea mult de multe alte activități umane, fiind legate și afectate de activitatea politică;
  2. În ciuda poeziei și a mult cântatei camaraderii montane, alpiniștii sunt oameni obișnuiți, cu orgolii și interese, nevoi și necesități în viața de zi cu zi;
  3. Dacă poate aduce plus valoare comunității în care trăiește , ”alpinistul vedetă” ar trebui să se implice politic și social;
  4. Alpinismul, ca instrument politic, nu este un lucru nou și în nici un caz nu este ceva specific românesc.

România este și o țară montană și așa cum am învățat cu toții la istorie, munții Carpați au jucat un rol important de-a lungul secolelor, în formarea și desenarea societății românești de azi.

”Oropolitica” a apărut și la noi, odată cu apariția turismului montan în Carpați acum o sută și.. de ani, dar din păcate, până acum subiectul a fost evitat de cei câțiva care au mai cercetat și scris despre fenomenul turismului montan.

O foarte succintă trecere în revistă a oropoliticii românești o să încerc să fac într-un articol viitor.

Reclame
Categorii: Alpinism în România, Alpinism internațional, Educație și etică alpină, Istorie alpină | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Alpinismul politic sau … oropolitica

  1. george

    Chiar cu DEXul în față nu cred că mă interesa cuvîntul.Acum m-am lămurit.Cît privește relația alpinist-politică atîta timp cît politicienii vor ajuta,dezinteresați,dezvoltarea activităților,nu văd partea rea.E grav cînd,ajutat de politicieni,trădezi scopul sportului,în sine.Dacă devine și politician,în interesul comunității,și o face onest,toată aprecierea,are drepturi la fel ca oricare.Imaginea unui sportiv nu trebuie să constituie vector de promovare pentru factorul politic.Vezi cazul Halep.Aștept continuarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: