Introducere
Meseria de ghid montan este o meserie cu numeroase riscuri. Mai riscantă decât alte meserii? Nu știu.
Ca ghid montan, intru în contact permanent cu persoane lipsite de experiență în domeniul muntelui și al alpinismului. Atât în cadrul turelor de alpinism pe care le fac cu clienți în țară și prin alți munți, cât și (sau mai ales în) numeroasele stagii de pregătire în alpinism pe care le organizez în țară de 13 ani.
Dacă inițial, în prima zi a stagiului de pregătire în alpinism, rapelul, cățărarea pe stâncă și în general, tot ce ține de alpinism este văzut ca un lucru extrem de riscant și periculos, în ultimele zile ale stagiului optica se modifică radical la majoritatea, iar lucrurile devin mult mai clare, mai logice și nu mai sunt chiar atât de ”extreme” cum păreau în prima zi.
În societatea românească însă – și nu numai – alpinismul este văzut ca un sport extrem, periculos și foarte riscant, iar alpiniștii niște ființe puțin ”duse cu pluta”, care nu au ce face pe acasă și vor să-și rupă gâtul pe coclauri, de-aiurea. Iar optica nu se schimbă la finalul stagiului…
Cât adevăr și câtă ficțiune este în această percepție a alpinismului? Sunt alpiniștii niște ”kamikadze” care țin morțiș să trăiască la limită… să trăiască extrem… sunt atrași de adrenalină? Ce este ”aventura” de fapt? Dar ”riscul”? Ce înseamnă mai concret, ”sportul extrem”?
Ca practicant amator al alpinismului din 1992 și profesionist din 2003 (ghid montan) pot să privesc lucrurile din această parte a baricadei, a practicanților.
Ca persoană cu studii finalizate în sociologie (nu lucrez în domeniu și de aceea cam evit să mă numesc ”sociolog”), încerc să privesc lucrurile și din partea cealaltă, a observatorilor analiști.
Așa am ajuns la materialul scris mai jos, pe care sper să-l găsiți util.
O teorie a riscului în alpinism
Riscul nu poate fi niciodată eliminat de pe munte sau din alpinism și nimeni nu garantează securitatea individuală.
Acesta este un adevăr fundamental, ce trebuie înțeles ca atare, indiferent de modul în care se desfășoară alpinismul: pe cont propriu, într-un club montan, într-un curs de inițiere cu instructor sau într-o tură cu ghid montan.
Ce este riscul
Pentru unii, a merge cu bicicleta prin București este mult mai riscant, decât să mergi pe jos sau cu metroul. Dar cu bicicleta prin București este mai sigur decât pe creasta Făgărașilor, la peste 2.000m altitudine. Însă drumeția prin Făgărași este mai sigură decât să te cațări pe verticalele de stâncă ale peretelui văii Albe, ceea ce este, de asemenea, mai puțin riscant decât să urci peretele nordic din Grandes Jorasses din Alpi…
Dar oamenii au murit făcând toate aceste activități. Deci nu se poate spune că sunt ”risk free”, că securitatea activităților este garantată.
În același timp, foarte mulți alții practică aceste activități fără mari probleme, deci nu se poate spune nici că sunt activități nesigure, pe care dacă le practici, ai să mori cu certitudine.
Cu alte cuvinte, natura riscului și a siguranței pe munte, nu trebuie caracterizată în culori alb și negru. S-ar putea spune, mai degrabă – dacă tot vorbim în culori – că este o gamă infinită de nuanțe de gri, în funcție de fiecare situație în parte.
În plus, natura riscului are și un puternic element subiectiv. Un traseu de alpinism pe care un ghid cu experiență îl parcurge într-o relativă siguranță, va fi extrem de riscant – dacă nu chiar sinucigaș – pentru un o persoană lipsită de cunoștințele tehnice necesare.
Riscul este definit (Ulrich Beck) ca un pericol potențial, mai mult sau mai puțin vizibil. El apare din multiplicarea a doi factori: probabilitatea și consecințele. Dacă unul din aceste două elemente este scăzut, atunci și riscul este scăzut, indiferent cât de mare este celălalt factor.
De exemplu:
- Un grup de 4 persoane pleacă cu mașina pe Valea Prahovei la un grătar pe valea Cerbului. Probabilitatea ca ei să se ciocnească frontal cu o cisternă plină cu benzină este mică (probabilitate mică). Dar dacă se întâmplă așa, consecințele pot fi fatale, toți putând muri în explozie (consecințe maxime).
- Zgârieturile și urzicările apărute pe picioare, atunci când se merge printr-o poiană plină de vegetație în pantaloni scurți, nu pun în pericol viața. Consecințele sunt minore, chiar dacă probabilitatea de producere este mare.
Nici una din activitățile de mai sus nu este văzută ca riscantă.
Percepția riscului
Activitățile ”de aventură” în care este încadrat și alpinismul, sunt într-o continuă dezvoltare, atât la nivel mondial cât și în România. În România nu există nici o statistică în domeniul alpinismului, dar o statistică realizată recent în UK (2010) de exemplu, arată că numărul alpiniștilor practicanți în această țară a crescut cu peste 25.000 persoane adulte, între 2007 și 2009, atingând cifra totală de 111.300 persoane adulte. Este o cifră considerată de mulți ca minimă, mulți alpiniști nefiind luați în calcul, neîncadrându-se în criteriile sondajului.
Din păcate, în ciuda acestei dezvoltări și a unui număr tot mai mare de practicanți, atenția publică, a mass mediei în special, este focusată mai ales pe accidentele montane. Asta pentru că acestea produc emoții telespectatorilor și reprezintă știri senzaționale ce fac audiență…
În funcție de jurnaliștii care prezintă cazul respectiv, alpiniștii accidentații sunt prezentați în extreme:
- sunt niște nesăbuiți care s-au băgat de-aiurea, pe trasee ”interzise”, un termen greșit dar des folosit (se repetă la infinit ceva fals până devine adevăr?);
- sunt niște mari eroi și exploratori ai muntelui, cu un palmares ”impresionabil” (cel mai adesea, acest palmares se rezumă la câteva ture clasice în afara țării).
Din aceste pseudo-știri TV cu accidentați, lipsesc alpiniștii normali, cei care au suficientă experiență pentru a merge pe trasee (deci nu sunt inconștieți) și care nici nu au un palmares impresionabil (deci nici eroi nu sunt). Oricine poate avea ghinion sau să fie surprins de vremea rea astfel încât, la un moment dat să fie determinat să solicite sprijinul echipei de salvare montană (care sună instantaneu la TV, pentru a plasa știrea de ultimă oră).
În România, majoritatea membrilor societății nu au mers niciodată pe munte, nici măcar la nivel de drumeție, ca să nu mai vorbim de alpinism. Dacă în UK, care este o țară cu un mare număr de pasionați ai alpinismului, practicanții sunt sub 1% din populația totală (vezi statistica prezentată mai sus), atunci procentul în România este în mod cert cu mult mai mic.
Așa că membrii societății nu au o percepție asupra alpinismului formată prin observații directe, ci exclusiv prin filtrul deformant al mass mediei în goană după senzațional și al filmelor văzute la TV.
În mass media, muntele este cel mai adesea descris ca un ”loc extrem de periculos”, iar cei care practică alpinismului, niște persoane care își caută singure moartea, puțin anormale și pline de adrenalină.
Riscul, așa cum este prezentat la TV și în ziare, este mai mult o construcție mediatică, o ficțiune socială, decât o perspectivă obiectivă și tinde să ignore faptele concrete.
Imaginația socială este stimulată în mod constant cu știri despre morți pe munte și avalanșe, de filmele artistice sau documentare cu munți și alpiniști și de pericolul prezentat în mod constant, mai mult sau mai puțin real.
Toate acestea alimentează și inspiră multe din ideile preconcepute despre alpinism.
”Pentru a putea discuta competent despre risc și comportament riscant, analistul trebuie să se pună el însuși într-o astfel de situație de risc, unde există posibilitatea accidentării grave sau a decesului” (Le Breton, 2002).
Câteva studii și cercetări sociologice realizate în ultimii ani, în Franța (Viviane Seigneur) și Noua Zeelandă (Erik Monasterie), au arătat că există o diferență foarte mare de perceție a riscului, între majoritatea membrilor societății care ”privesc” alpinismului și minoritatea celor care ”practică” alpinismul.
Percepția asupra riscului, în rândul practicanților alpinismului este aproape opusă perceției generale. Majoritatea alpiniștilor nu se văd pe sine ca practicanți de sport extrem, nici măcar ca sportivi de performanță.
Din contra, mulți merg pe munte și fac alpinism pentru a se relaxa, pentru a fugi de stresul cotidian. Ei nu caută să se bage singuri în locuri riscante, de dragul adrenalinei.
”… Este o diferență în risc și angajament. Când te confrunți cu pericole obiective, atunci ai în față o alegere… și eu prefer să nu aleg moartea pe munte”. (Jerome Rudy, ghid montan și BASE jumper).
”Nu îmi place să-mi asum riscuri, întotdeauna încerc să-l elimin din activitatea mea”. (Yannick Seigneur, alpinist himalaian francez, mort în 2001 de cancer).
Să vorbim… vorbe
Riscul pe munte este prezentat, cel mai adesea, într-o lumină neclară, confuză, fiind de multe ori confundat cu alte elemente precum fobia personală de înălțime sau emoția cauzată de ceea ce va urma.
”Incertitudinea” este situația în care ceea ce va urma este parțial sau total necunoscut, cu un potențial risc. Incertitudinea apare atunci când trebuie să luăm o decizie, pe baza unor informații incomplete și fără să putem determina foarte clar, evoluția ulterioară a evenimentelor.
Relația strânsă dintre incertitudine și risc apare des prezentată în mai multe lucrări sociologice (Anthony Giddens – 1994, Ulrich Beck – 2001, Bonss și Zinn – 2003).
A merge pe munte este, fără îndoială, o aventură pe care o trăiește fiecare persoană, indiferent de vârstă. Dar asta mai mult pentru că alpinistul respectiv se îndreaptă spre necunoscut și nu pentru că se expune la riscuri.
Copil fiind, totul este o aventură, pentru că totul este nou și necunoscut. Ulterior, nu mai trăiești o aventură dacă mergi până în capătul grădinii sau în podul casei. Însă un adult trăiește aventura pe munte, unde locurile rămân necunoscute și nu știi ceea ce va urma.
Fascinația alpinismului nu vine, în general, din căutarea riscului sub orice formă, din ”strânsa și permanenta expunere la pericol”, așa cum se prezintă adesea la televizor. Mai degrabă este determinată de momentele de nesiguranță, de incertitudine, pe care alpiniștii le trăiesc frecvent pe traseele parcurse. Plăcerea provine din abilitatea de a lua decizii și a continua traseul, în ciuda unui nivel crescut de nesiguranță și necunoscut, elemente care nu mai există în societatea modernă.
Cu alte cuvinte, ideea de aventură este mult mai legată de ”incertitudine” și ”nesiguranță”, decât de ”risc”.
Ficțiunea socială
Cuvântul ”aventură” este folosit astăzi în foarte multe și diferite circumstanțe. Dar este interesant faptul că el se referă mai mult la o reprezentare socială a unei situații, decât la o situație reală.
Această ambiguidate a termenului stă în spatele afacerilor cu ”aventuri trăite la maxim” în parcurile sau concursurile de aventură, de exemplu.
Parcurile de aventură ”garantează adrenalina”, jucându-se cu fobiile oamenilor (teama de înălțime), dar fără existența unui pericol, în mod real.
Societatea leagă astfel, ideea de ”aventură” de confruntarea cu fobiile personale, într-un mediu mai mult sau mai puțin natural. Dar această definire a aventurii a eliminat parametrul cel mai important, ceea ce caracterizează de fapt aventura: starea de incertitudine și nesiguranță pentru ceea ce va urma.
Societatea este avidă și consumă aventură, dar respinge incertitudinea și nesiguranța. De fapt, piața de ”aventură” oferă un simulacru de aventură, în care emoțiile și fobii programate au înlocuit disconfortul și poate chiar durerea, pe care le trăiești într-o aventură reală.
La un nivel fundamental, în societate este menținută impresia că fobia și pericolul sunt una și același lucru.
Analiza unui alt termen folosit des, ”extrem – sport extrem”, duce la o concluzie similară cu termenul
”aventură”. Termenul descrie mai degrabă o imagine promovată de mass media, decât un comportament real.
Cuvântul nu definește ceva anume, în sine, pentru că ceea ce poate fi extrem pentru o persoană, poate fi banal pentru altă persoană. El este folosit precum sarea și piperul în mâncare, în promovarea anumitor evenimente, pentru reclamă și pentru a induce o anumită imagine, reală sau nu.
Am discutat despre acești termeni, ”aventura” și ”extrem”, pentru că sunt des folosiți atunci când se vorbește despre alpinism. Dar cei mai mulți din cei care îi folosesc, nu reușesc să înțeleagă exact la ce se referă și adevăratul comportament în teren.
Despre fobie
Fobia este o stare de anxitate sau frică, declanșată de un obiect sau o situație care nu este periculoasă, de fapt. Pe munte, fobia include teama de înălțime, nesiguranța sau frigul.
În acest caz, ”existența și trăirea pericolului” este determinată de nivelul fricii de înălțime, de exemplu și nu de existența pericolului real. Așa se face că, dacă unui alpinist cu experiență nu-i este frică de înălțime, este rapid catalogat de ceilalți (fără experiență), ca un ”iubitor de risc” sau ”atras de riscul morții”.
Și chiar dacă nu există vreun pericol real, persoana respectivă va susține foarte convins contrariul, intrând în panică și blocându-se, de cele mai multe ori.
Față de fobie se pot adopta mai multe poziții, de la o completă aversiune și respingere (nu mă urc niciodată la înălțime, nu merg în balcon), până la atracție. Asta pentru că fobiile pot fi o sursă de plăcere sau neplăcere, în funcție de modul cum sunt văzute lucrurile: ca o barieră ce trebuie depășită sau ca o limită ce nu trebuie atinsă vreodată.
O concluzie
Înțelegerea riscului și asumarea lui, este direct afectată de mediul cultural în care se trăiește, ca și de experiența personală.
Pentru că pe munte există permanent o senzație de nesiguranță și incertitudine, legată direct de riscuri, societatea a ajuns la concluzia că toate riscurile trebuie eliminate. Sau nu te duci, dacă există riscuri.
Din acest motiv, cei care se duc pe munte și acceptă să trăiască pentru câteva zile, într-o stare de incertitudine, sunt în mod inevitabil catalogați ca ”ciudați”.
Dragostea pentru munte și natură, explorarea și depășirea propriilor limite… sunt câteva din elementele culturale care nu sunt luate în considerare. 
surse:
Viviane Seigneur, ”The problems of the defining the risk: the case of mountaineering”
Mel Owen, ”Risk and safety”
Erik Monasterio, ”The risk of adventure sports (?)”
Bergführerbuch 
foarte interesant articolul si foarte bine punctat, in concluzie …..bravo
Parerea mea este ca pana la urma totul tine de „zona de confort” a fiecaruia si dorinta/capacitatea de a iesi din ea. De fapt nu de a iesi din ea ci de a o mari/dezvolta. Normal, nu trebuie confundata cu asumarea riscurilor in mod inconstient.
Si totusi nimic nu se compara cu a fi acolo sus. Pana la urma conteaza norocul fiecaruia. Poti sa mori si daca stai in casa unde teoretic nu ar trebuii sa fie riscuri prea mari.
Pentru mine e mult mai important si mai incitant drumul pana „acolo sus” decat faptul de a fi „acolo sus”. Deasemenea nu trebuie sa primeze dorinta de a fi acolo sus in detrimentul experientei, a tehnicii si al echipamentului. Prin folosirea corecta si adecvata a acestora riscul poate fi micsorat dar niciodata eliminat.:)
Nu sunt de acord cu toate cele spuse de tine, dar pentru o premiera in literatura „alpina” totul este scuzabil.
Bună ziua tuturor și mulțumesc de mesaje.
În legătură cu ceea ce spune ”veteranul1”.
Sunt de acord că o teorie sau o părere pe o temă precum cea din acest articol, nu poate fi acceptată de toată lumea. Fiecare are propria-i viziune asupra problemei.
Cu ce anume nu ești de acord, din cele spuse în articol?
Dacă o afirmație este greșită, atunci trebuie spus acest lucru. Nu este nici o supărare, ci din contra!
Excelent articol!
In cazul meu, merg pe munte pentru ca imi place, pentru privelisti, pentru fotografie, dar si pentru a-mi depasi anumite temeri. Suna contradictoriu, dar cam asta e situatia.
Numai bine!
Incep prin a spune ca articolul lui Marian mi se pare pertinent, documentat (e fain ca sint prezentate mai multe viziuni aici) si de bun simt. Riscul este o perceptie strict subiectiva. Din pacate, de multe ori, mass-media atotstiutoare uita acest lucru si orice activitate pe care un redactor de stiri nu o intelege este etichetata drept „risc”. Asa cum mie mi se pare riscant sa iti petreci viata in cabina unui tir sau intr-un birou, sa dresezi serpi sau sa testezi medicamente, poate ca altuia i se pare riscant sa mergi pe munte, pe orizontala sau pe verticala, mai ales ca imaginile si filmarile dau o alta senzatie privitorilor. Pina la urma, cred ca este vorba despre atitudine si despre modul in care asa-zisul risc este gestionat (dar gestionarea riscului intra deja in alt teritoriu) si ca perceptia personala este cea mai importanta, pentru ca ea traseaza granita intre siguranta si risc. Asa ca, sint convins, in ascensiunile solo ale lui Mark Twight sau cele urbane ale lui Alain Robert exista mai putin risc (reducind aici conceptul la probabilitatea de a-ti pierde viata sau a suferi vatamari serioase) decit intr-un drum de 50 km parcurs intr-o masina cu un sofer incepator. Pentru ca, cred eu, constientizarea pericolului si priceperea de a-l evita duc la o mai buna gestionare a activitatii. Sint multe de spus, dar inchei spunind ca ma bucur ca am citit un astfel de articol.
Foarte interesant articolul. De curand am facut primul traseu pe munte si am ajuns pe portiuni in care eram la un metru de hău. Nu m-am simţit deloc bine şi am perceput experienţa ca fiind foarte riscantă, iar riscul fiind foarte real. M-a şocat uşurinţa cu care prietenii mei păşeau hotărât pe potecă. Sincer, îi consider nesăbuiţi. :))
De-asta mă intrigă în articol faptul că în definirea fobiei spui că riscul nu există de fapt, când mie mi se pare că orice pas poate fi greşit. Aş vrea să ştiu mai multe despre frica de înălţime.
Salut Sophiestricata,
nu știu pe ce traseu ai mers la munte de curând, pentru prima dată.
Dar presupun că a fost un traseu de drumeție (forma cea mai simplă de mers pe munte) – nu alpinism sau cățărare (forme mai complexe).
Faptul că tu – ca începătoare în ale muntelui – ai perceput traseul ca riscant, în timp ce colegii tăi mai experimentați nu… nu înseamnă că ai o fobie. Pur și simplu, nu ai experiență în mersul pe munte.
Dar dacă ți-a plăcut pe munte și o să revii pe aceeași potecă, după câțiva ani și cu ceva mai multă experiență în spate, probabil traseului nu ți se va mai pare atât de riscant.
Dacă nu ai experiență în mersul pe munte, orice potecă pe munte va fi percepută ca dificilă/riscantă… pentru că termenul tău de comparație este doar mersul pe asfalt/teren plan/ușor.
Cred că o să găsești ceva informație despre frica de înălțime pe internet (în română sau alte limbi străine). Însă nu cred că o să găsești prea multe despre corelația ”frică de înălțime” și ”munte”.
Salut. Mi-a placut articolul tau si ai dreptate, percetia riscului difera foarte mult. Eu merg pe munte de vreo 3-4 ani si mai nou am inceput vaile de abrupt din Bucegi care mi se par incredibile. In acelasi timp merg si cu bicicleta in fiecare zi la servici in Bucuresti. Chiar azi dimineata ma gandeam ca e mai riscant sa mergi cu bicicleta in Bucuresti decat sa cateri o saritoare si iti sun si de ce. Cand alegi sa faci orice traseu montan, multe variabile depind de tine, chiar si vremea cateodata, daca stii si ai timp sa alegi momentul bun. In oras in schimb nu depinde de mine decat sa stau drept pe bicicleta si sa respect regulile de circulatie, restul depinde de soferi. Per total e mai usor de acceptat riscul de pe bicicleta pentru ca nu vezi pericolele de obicei sau nu le vezi asa aproape de tine si activitatea e una de rutina, fiind foarte frecventa. Pe munte de obicei ne simtim foarte in siguranta, momentele cand simtim real un pericol fiind scurte si separate unul de altul. Nu exista o apasare continua, pe tot parcursul traseului, plus ca e si foarte frumos.
Oricum, in Bucuresti pe bicicleta am avut mai multe accidente decat pe munte.
Felicitari ca ai stat sa scrii un articol asa lung si coerent.
Foarte bun articolul, cu o singura mentiune insa: nu cei din echipele de salvare anunta presa in caz de accident, ci presa este informata direct de la 112, probabil, pentru ca au fost situatii cand cei din presa au aflat inaintea echipei de salvare. Exemplele sunt multiple.
Prin anii 80, psihologii de la Centrul Aeronautic al Armăţii au făcut un studiu, centrat pe 3 categorii din ce aveau şi ei la dispoziţie, piloţi, paraşutişti militari şi alpinişti militari. Studiul a fost publicat sub titlul „Psihologia Riscului” şi e foarte interesant, dacă vă cade în mână, merită.