De vorbă cu Messner


(www.rucksack.ro)

„Vreau să fiu ţinut minte ca alpinistul care a eşuat pe optmiari, mai mult decât oricare alt alpinist din lume” (Reinhold Messner, 2009)

Dacă ţi-ai făcut o imagine despre cine este Reinhold Messner, bazat pe ceea ce ai văzut la TV sau ai citit în cărţi şi reviste, atunci schimb-o! Cuvintele care au umplut camera goală din castelul Firmiano, cel mai mare din cele cinci muzee alpine fondate de faimosul alpinist sud tirolez, sunt ale unui om de 65 de ani care a crescut cu propriile sale convingeri şi care niciodată nu s-a arătat timid în faţa celor care l-au criticat şi corectat.

Cine ştie despre Messner doar că este primul om care a urcat toate vârfurile de peste 8.000m din Himalaya, atunci acela să se abţină de la a-l critica!

Înainte de a pune piciorul în Himalaya, Messner a avut o mulţime de realizări în Alpi şi Dolomiţi, iar mai târziu, după perioada himalayană, au urmat traversări în Antarctica şi Groenlanda, o expediţie solitară în deşertul Gobi, munca de europarlamentar şi crearea muzeelor alpine.

În mod evident însă, Messner îşi datorează faima realizărilor din Himalaya, o faimă pe care nimeni până la el nu a atins-o şi pe care, cel mai probabil, nici nu va mai fi atinsă vreodată.

Cum te descurci cu onoarea şi responsabilitatea de a fi cel mai faimos alpinist mondial?

Notorietatea unui alpinist nu spune nimic legat de calitatea lui umană. Eu sunt faimos deoarece fac şi alte lucruri în afară de alpinism. Sunt o figură publică ce atrage atenţia.

Dar sunt interesat, mai presus de orice, să-mi duc viaţa personală fără a fi un lider, neapărat. Nu doresc să satisfac aşteptările cuiva, în mod special sau ale publicului, în general. Nu vreau să fiu urmat de alţi alpinişti.

Deci niciodată nu ai simţit greutatea unei responsabilităţi?

Nu. Noi nu suntem responsabili pentru cei care ne au ca modele în viaţă. Eu nu sunt responsabil pentru cei care vor, dar nu sunt capabili să facă ceea ce vor.

Alpiniştii sunt văzuţi ca fiind persoane libere, individualiste. Te-ai simţit vreodată limitat?

Libertatea mea ca alpinist include şi responsabilitatea pe care o am pentru tot ceea ce fac. Această responsabilitate este legată de cei apropriaţi mie: copii, soţie, părinţi. Este clar că cei care fac activităţi periculoase, alpinism de înalt nivel, au această responsabilitate şi doar cei care o acceptă pot spune că sunt într-adevăr alpinişti liberi.

Alpinismul se desfăşoară într-o lume plină de reguli. De aceea este şi greu de reparat o greşeală. Viaţa forţează alpiniştii să accepte responsabilitatea pentru acţiunile lor. Fiecare ascensiune dificilă presupune posibilitatea morţii şi din acest punct de vedere, alpinismul este un act egoist.

Dar nu te-ai simţit limitat de faptul că eşti o persoană faimoasă?
Sunt o figură publică şi asta este o sarcină pe care am acceptat-o ca atare, pentru că ştiu că nu depinde de mine. Pe mine nu mă interesează cine mă aplaudă sau cine mă critică.

Dar dacă sunt pe scenă, în faţa publicului, vreau să fiu judecat ca un prezentator; dacă scriu o carte, să fiu analizat din punct de vedere literar sau la nivel artistic, în cazul unui film.

Dar să nu fiu analizat ca un balaur cu trei capete care, indiferent ce fac şi în ce domeniu, sunt privit doar ca omul care a urcat primul pe toţi optmiarii, pe Everest sau altele similare.

După ce ai urcat ultimul optmiar, ai scris: sunt mulţumit că i-am făcut pe toţi, dar nu sunt mândru de asta. Poţi să ne explici acum, de ce?

Am fost unul din primii alpinişti care au pus capăt aşa zisului „alpinism eroic”, care şi-a trăit viaţa din plin în primele decade ale secolului XX în Italia şi Germania – nu întâmplător ţări unde a apărut fascismul! Acest tip de alpinism a supravieţuit celui de-al doilea război mondial şi el există încă, chiar şi azi.

Eu am fost primul care am spus că „nu am să flutur nici un steag pe vârf!” Am fost criticat şi insultat pentru asta. De asemenea, eu nu am fost şi nu sunt de acord cu filosofia că un alpinist care moare pe munte este un fel de erou.

Nu! Dacă un alpinist moare, atunci nu este nimic altceva decât o tragedie. Şi tot ceea ce poate cineva să facă, este să aibă grijă de familia celui dispărut.

Referindu-te la optmiari, la un moment dat ai scris că motivaţia ta pentru a continua ascensiunile pe vârfuri a scăzut foarte mult. Ce se întâmplase?

Am simţi că nu  mai era nimic palpitant în ceea ce făceam. Eu am început alpinismul de mare altitudine la finalul erei de „cucerire a munţilor”. Generaţia mea plus cea a lui Chris Bonington îşi propusese ca scop realizarea de ascensiuni pe aceleaşi vârfuri, dar pe rute mai dificile sau pe feţe virgine.

Şi noi vroiam să atingem cel mai înalt vârf, dar cu minimum de echipament şi pe o rută cât mai dificilă posibil. Acest gen de alpinism eu l-am dezvoltat pas cu pas…

La început, în 1970 pe Nanga Parbat, am optat pentru o rută dificilă în stil tradiţional, expediţionar. Câţiva ani mai târziu (1975, Gasherbrum I) am urcat un traseu dificil doar cu un partener (Peter Habeler). În 1978 am urcat solitar pe Nanga Parbat şi în acelaşi an, împreună cu Habeler am urcat pe Everest fără oxigen suplimentar. Doi ani mai târziu (1980) am urcat Everestul solitar, iar în 1984 am traversat cele două vârfuri Gasherbrum, tot cu Peter Habeler.

Ajuns în acest punct, tot ceea ce mai rămăsese de făcut era să completez colecţia de optmiari. Dar nu asta era ceea ce eu urmărisem de la început! Dar este adevărat că, după ce urcasem atâtea vârfuri, inclusiv trei optmiari în acelaşi an – stimulat şi de mai tinerii alpinişti care mergeau pe urmele mele şi se bazau pe ceea ce eu făceam – m-am gândit că nu ar strica să urc pe toate 14 vârfuri.

Ai avut un moment de criză pe ultimul vârf, Lhotse, în 1986. A apărut acea teamă datorită faptului că urcai pe ultimul tău optmiar sau ce anume a determinat-o?

Pentru mine, era clar că o dată cu urcarea ultimul optmiar, mă eliberam de o sarcină pe care mi-am asumat-o singur. Dar eu deja aveam alte idei şi proiecte. Pe Lhotse, aveam de urcat o creastă extrem de aeriană şi vântul bătea cu putere, existând riscul să ne arunce de pe creastă. Partenerul meu de atunci, Kammerlander a insistat să continuăm şi asta am făcut!

A fost o eliberare dar şi un moment de criză: de 16 ani eu nu făceam nimic altceva – şi făcusem o mulţime, de la logistica pe  munte până la căutarea de sponsori.

Partenerii mei nu-mi împărtăşeau viitoarele proiecte de traversare a polilor şi nu am găsit pe nimeni care să mă urmeze; poate ei nu au realizat dimensiunile acestor noi aventuri sau poate s-au temut. A trebui să o iau de la început şi din fericire, am întâlnit specialişti care m-au ajutat, făcându-mi noi parteneri.

Oare acesta a fost motivul pentru care expediţiile polare nu au mai fost în vizorul mass mediei? Giganţii din Himalaya sunt mai faimoşi decât polii magnetici?

Pentru mult timp, adevărul era exact invers: competiţia adevărată se dădea la poli şi era mult mai prestigios care ajungea primul acolo. Lucrurile s-au schimbat în anii 50: britanicii au investit mulţi bani şi au pierdut oameni în cursa pentru atingerea polilor, dar au pierdut în ambele cazuri. Aşa că şi-au căutat un nou obiectiv şi au inventat „al treilea pol”: Everestul.

După atingea altitudinii maxime, Himalaya şi-a pierdut puţin din atracţie. Dar cum fiecare ţară alpină importantă dorea să aibă propriul optmiar, munţii au devenit iarăşi atractivi până în ziua de azi.

Din păcate, puţini oameni au înţeles esenţa şi valoarea acestor traversări spre pol. Asta pentru că multe relatări sunt destul de seci, tehnice, fără emoţii şi fără să îi atingă la suflet pe cititori.

Pot aspectele comerciale să-l condiţioneze pe un alpinist sau chiar să forţeze un alpinist să facă mai mult decât este limita lui?

În alpinism nu există o limită. Fiecare din noi are propria limită şi este liber să-şi asume riscurile pe care şi le doreşte. Eu niciodată nu judec deciziile altora.

Este adevărat că sponsorizările determină alpiniştii să facă cât mai mult. În mod natural, cei care au investit banii într-o expediţie, doresc mai multă vizibilitate, dar un alpinist trebuie să ştie cum să-şi aleagă obiectivul, pe măsura experienţei sale şi să reziste la orice presiune exterioară.

Tu cunoşti ce înseamnă un eşec. Ce poţi învăţa dintr-o asemenea experienţă?

Nu există alpinist de top care că să nu fi eşuat vreodată, oricât de bun ar fi el. Înveţi din eşecuri, nu din ceea ce noi credem că sunt victorii.

În alpinism este important să îţi cunoşti limitele personale şi ajungi să le cunoşti doar experimentând. Eu am eşuat pe 13 optmiari. Vreau să fiu ţinut minte ca alpinistul care a eşuat pe optmiari, mai mult decât oricare alt alpinist din lume.

Am urcat de 18 ori pe optmiari pentru că eram interesat de ascensiunea în sine, nu de recorduri. Dacă nu aveam şi eşecuri, aşa cum a fost pe Dhaulagiri, Makalu şi Lhotse, eram mort de mult! Am demonstrat că pot să îmi asum riscuri uriaşe, dar ştiu şi când să renunţ.

În cartea ta „Mein Leben am Limit” („Viaţa mea la limită” – netradusă în lb. română) ai scris „când eşti acolo sus, vrei să faci tot ce poţi pentru a salva pe cineva”. Din păcate, istoria alpină este plină de episoade cu acţiuni la limită, care au costat viaţa altor alpinişti. În astfel de experienţe, la limita dintre viaţă şi moarte, omul degenerează ca fiinţă umană sau se arată aşa cum este el?

Atunci când merge într-o echipă mică, de doi-trei coechipieri, alpinistul va face tot posibilul pentru a-şi salva partenerii de coardă şi prietenii săi. Dar atunci când pe un traseu sunt sute de oameni, acest comportament „de echipă” îl va separa pe el de restul.

Este aceeaşi diferenţă care apare între cultura din mediul rural, din comunităţile mici, care se cunosc şi se ajută pentru a trăi bine împreună şi cultura din mediul urban, marile metropole unde, deşi sunt mai mulţi indivizi la un loc, nu se cunosc şi nu se ajută unii pe alţii.

Nu ai citit prin ziare despre oameni morţi prin case despre care nimeni nu ştia de ei? Tu de câte ori te-ai oprit să dai o mână de ajutor, când ai văzut un om întins pe trotuar?

Cultura urbană, individualistă şi competiţională a ajuns şi pe munte. Am fost în tabăra de bază a Everestului în 2003 şi am avut nevoie de două ore pentru a traversa tabăra, de la primul cort întâlnit până la ultimul… Am întrebat printre alpiniştii de acolo de doi prieteni şi nimeni nu a fost capabil să-mi spună unde sunt, deşi stau cu toţii în acelaşi loc şi urcă pe aceeaşi rută spre vârf.

În timpul primului tău optmiar, în 1970 pe Nanga Parbat, fratele tău Gunther a murit. Cum te-a afectat acest lucru şi mai ales, cum a afectat relaţia ta cu alpinismul?

A fost o experienţă fundamentală pentru mine şi m-a făcut să realizez că, camaraderia pe munte este complet moartă. Am ştiut atunci când am atins vârful, că urmează că coborâm spre un risc absolut. Apoi, în timpul coborârii, nu aveam alte alternative.

Moartea lui Gunther a fost un şoc mare pentru părinţii mei; pentru mine, un motiv în plus ca oamenii să nu aibă încredere în mine.

Liderul expediţiei a crezut că şi eu sunt mort, aşa că atunci când am apărut în tabăra de bază, a trebuit să găsească explicaţii pentru el şi pentru toţi ceilalţi. Faptul că m-am întors în tabără i-a dat planurile peste cap, pentru el credea că este imposibil de coborât de pe vârf în acele condiţii. Au urmat apoi acuzaţiile la adresa mea şi peste mulţi ani (2003), identificarea rămăşiţelor lui Gunther la baza gheţarului au arătat că toate speculaţiile împotriva mea au fost gratuite şi fără sens.

După primul zbor în spaţiu, Yuri Gagarin a spus că el nu l-a văzut pe Dumnezeu acolo sus. Tu ce ai văzut când ai ajuns pe cele mai înalte vârfuri din lume?

Cei care cred că pe Everest eşti mai aproape de Dumnezeu se înşeală. Dacă ne gândim la infinit, atunci nu este nici o diferenţă dacă eşti pe Everest sau oriunde altundeva, la mică altitudine. Viaţa de după moarte sau Dumnezeu, dacă vrei să-i spunem aşa, este un lucru care ne depăşeşte. Am tot respectul pentru aceste lucruri şi nu am dreptul şi nici curajul să le descriu, este pur şi simplu cu mult peste noi.

Ai scris la un moment dat, că adevărata aventură este aceea în care nu ai garanţia faptului că te vei întoarce viu. Ce valoare are viaţa pentru Reinhold Messner?

Faptul că te expui la riscuri, nu înseamnă că pentru tine viaţa are o valoare mai mică. A merge în locuri periculoase este un mod de a trăi viaţa mai intens. A trăi într-un oraş este cu mult mai periculos decât a fi pe vârful Everest. Omenirea a petrecut mii de ani protejându-se, dar sentimentul de teamă şi lipsă de securitate ne împiedică dezvoltarea.

Ce ne poţi spune de experienţa ta ca europarlamentar?

A fost o experienţă pozitivă, chiar dacă mi-am dat seama că nu este pentru mine. Am învăţat un lucru extrem de important în parlamentul european: azi Europa este cu mult mai necesară decât înainte. Protejarea intereselor locale este o greşeală. Europa este azi un vârf de lance în domeniul social, al protecţiei mediului şi al menţinerii păcii. Este o carte ce trebuie jucată pentru restul planetei.

Tu vii dintr-o zonă geografică cu puternice valori sociale şi cu comunităţi bine închegate, pe care le-ai interpretat cândva ca închise şi sufocante. Ai optat să părăseşti această zonă, să evadezi în lume şi pe munte. Realizarea muzeelor alpine în Tirolul de Sud sunt un mod de revenire în această mică lume, închizi un cerc?

Am fost suficient de norocos să pot părăsi Tirolul de Sud care a fost şi este şi azi, o comunitate foarte închisă. M-am întors aici cu propriile mele idei de împăcare şi vreau să găsesc modalităţi de a convieţui împreună. Am fost primul care a spus: noi sud tirolezii nu suntem nici italieni, nici austrieci şi nici germani. Suntem sud tirolezi şi europeni.

Dacă o să gândim aşa, vom fi un exemplu pentru alte zone din Europa. Dacă ai fi afirmat aşa ceva, cu ani în urmă, erai eliminat din comunitate. Doar acum, încet, încet, modul meu de a gândi, de fapt cel al  lui Alex Langer, se dovedeşte a fi cel corect.

Am trei ferme ce funcţionează foarte bine aici, în Tirolul de Sud, dovedind că economia locală, autentică, poate merge foarte bine, fără a fi neapărat nevoie de fonduri externe…

În cartea de care am mai vorbit, „Mein Leben am Limit” ai mai scris ceva interesant: „fericirea nu mi-a creat niciodată probleme”. Aceasată expresie este pe cât de frumoasă, pe atât de obscură. Poţi să ne-o explici?

Fericirea, o dată obţinută, este ceva plictisitor. Ca şi cunoştinţele şi lucrurile pe care deja le ai. Calea spre obţinerea fericirii, planificarea şi căutarea ei este cu mult mai interesantă.

Interviu realizat de Erminio Ferrari, Ellade Ossola, septembrie 2009

Traducerea şi adaptarea din lb. engleză: Marian Anghel

după „Planet Mountain„, feb 2010

În calitate de europarlamentar, Reinhold Messner a făcut parte dintr-o delegaţie ce a vizitat România în 2003, pe probleme de mediu, ecologie şi turism rural.

La invitaţia Clubului Ecologic Transilvania (CET), Messner a participat şi la o întâlnire cu alpiniştii, în Cluj Napoca.

Înainte de sosirea delegaţiei europene, CET a atras atenţia autorităţilor locale române, ce urmau să fie vizitate, că unul dintre europarlamentari „nu prea are faţă de politician”… asta pentru a nu exista surpriza ca Messner să fie oprit la uşă, de către vreun paznic mai zelos.

La momentul respectiv, acest eveniment important pentru români, a fost prezentat în revista de alpinism „ALPIN info”.

În fotografie, Reinhold Messner la sediul comun al asociaţiilor Clubul Ecologic Transilvania (CET) şi Clubului de Cicloturism Napoca (CCN), alături de Dinu Mititeanu (stânga) şi Gabi Parauan – preşedintele CET (dreapta).

Categorii: Alpinism internațional, Istorie alpină | Etichete: , , , , , , , , , , | 18 comentarii

Navigare în articol

18 gânduri despre „De vorbă cu Messner

  1. Interesant!🙂

  2. Super interviul cu acest mare alpinist .
    Numai bine si munti faini anul acesta.
    Gabriel
    presedinte Clubul de Turism Proilavia Braila

  3. Am crescut în oarece cult pentru Messner şi mă bucur că, la ceva decenii după ce am aflat de el, îl regăsesc acelaşi om deosebit.

  4. Van Ghelie

    Foarte tare interviul… Am crezut ca i-ai luat tu unul… Preluari d’astea pe blog… E ok totusi, ca nu toti stiu engleza asa bine ca tine. Face bine publicitatea pe praful asta…
    Si ce bine va asemanati la fata!!! Ca la realizari… e drum lung nenea.

  5. Razvan

    Pai normal ca pentru el in Himalaya nu a fost greu daca s-a antrenat in camerele barometrice ale aviatiei germane din ce am inteles eu . Sa nu inteleaga cineva ca incerc sa ii stirbesc imaginea , daca a gasit o smecherie sa isi faca viata mai usoara bravo lui .

  6. Eugen

    felicitari pt postarea acestui interviu!
    vorba lui mircea ordeanu, multi am crescut mai mult sau mai putin in cultul messner, prea putini stim si lucruri foarte concrete in ce-l priveste.. sper sa se editeze si la noi cartea pomenita mai sus!
    cat despre nea van ghelie , il asteptam sa-si publice mai intai propriile realizari / nu cred ca asta e un loc potrivit pt obraznicii ieftine

  7. Mersi mult de acest post. Foarte interesant. O sa-l mai recitesc sigur.

  8. Foarte interesant!

    Multumim pentru traducere!

  9. cezar jipa

    nu pot decit sa ma bucur citind articolul.de messner citeam prin ziare vechi sportul parca,stiam ca a fost primul care a facut toti optmiarii,al doilea,polonezul kokoszka s-a dus…poate gasesti ceva si despre polonez sa ne zici.cind eram mai tinerel si mai neinformat nu pricepeam cum de neamtul asta este…italian,ma rog,tirolul era odata austro-ungar.

  10. Dinu Mititeanu

    Cand a fost la Cluj, l-am intrebat daca e adevarat ca pentru a urca Everestul fara oxigen s-a „aclimatizat” intr-o barocamera (auzisem ca la Viena). Si a raspuns ca nu !

  11. Constantin Ceapchi.

    Extraordinar de interesant acest interviu
    Ne dezvaluie un caracter puternic, ferm si dominat de principii universal valabile, de unde pot lua exemplu multi altii, cu conditia sa inteleaga filozofia de viata a lui Messner.
    Felicitari lui Marian pentru initiativa si efortul de a traduce acest interviu.

  12. paul

    Alpinist prin vocatie si gindire din ESENTA cunoasterii diferitelor tipuri umane,culturi si civilizatii. MESSNER Multi ar trebuii sa gindeasca macar 10 procente din gindirea lui si atunci probabil va fii mai bine .

  13. raducu

    Super interviul,
    Pare surprinzator raspunsul vav de moartea lui Gunter:…”camaraderia pe munte este complet moarta’…sigur ca se refera la situatii grele, la limita, dar totusi…asa este. In cei aproape 30 ani de munte am avut ocazia sa realizez acest lucru.
    Cat despre comentarii malitioase asa cum zicea si Mesner, chiar nu ne pasa si nu ne intereseaza absolut deloc.

  14. Subsemnatul fiind un om cu o poziţie aparte faţă de divinitate, poziţia lui Messner în context mi s-a părut interesantă. Modest şi în acelaşi timp realist.
    E vorba de Reinhold, eu mai am multişor pînă acolo…

  15. Diana

    Felicitari celor ce stiu cu adevarat sa-si traiasca viata intens si sa merite!

  16. daca exista cu adevarat libertatea, cu siguranta oamenii de tipul lui Messner sunt cel mai aproape de aceasta.

  17. super articolul, iata ca cineva mai face si treaba nu numai copy paste . Bravo
    Alex , vicepresedinte Mount Club , Ramnicu Valcea

  18. gica

    mutumim pentru traducerea interviului cu acest „monument” viu al alpinismului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: