”Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii” – Walter Kargel


Cartea costă 25lei.

Walter Kargel este un nume ce nu necesită prezentare pentru publicul de munte.

Cu patru cărți scrise în limba română (Trasee alpine în Carpați-1976, Alpinism-tehnica sportului de munte -1981, Drumuri spre culmi-1988, Munții Bucegi-drumeție, alpinism, schi – 2000) plus alte câteva în limba germană, Kargel este unul din cei mai prolifici autori de cărți de alpinism din România.

”Sunt bucureștean, născut într-o zi toridă de iunie 1923…” așa își începe autorul cartea de amintiri scrisă într-un stil diferit de alte cărți similare, semnate de Niculae Baticu (Amintirile unui alpinism, 1981) sau Ionel Coman (Am îndrăgit munții, 1963).

Amintirile lui Kargel încep într-un București interbelic, apoi continuă printr-o serie de trasee clasice de cățărare pe stâncă parcurse de autor, aranjate pe grade de dificultate.

Urmează o prezentare a premierelor (Fisurile Verde și Galbenă, Andrei Ghițescu, Marele Tavan…) și a ascensiunilor făcute în alți munți (Alpi, Tatra, Caucaz) în anii ”epocii de aur” pentru ca, în partea finală a cărții, acțiunea să se petreacă doar în afara țării, plimbări și ascensiuni în Statele Unite și Europa.

Walter Kargel face parte din generația cățărătorilor români care au făcut tranzitul și legătura dintre anii interbelici și alpinismul competițional comunist (cursul de.inițiere făcut în anii 50). Dintre aceștia, Kargel este primul (să sperăm că nu și singurul!) care-și publică amintirile.

Interesant de observat este faptul că autorul folosește în mod constant, în memoriile sale, termenul ”cățărătură” în loc de „cățărare”. Aici se recunoaște influența lui Baticu, cel care a utilizat și promovat acest termen și care apare,de altfel, într-una din fotografiile din carte alături de Kargel.

Stilul în care sunt scrise amintirile este puțin telegrafic, cu propoziții scurte și fără a insista pe detalii, așa cum păcătuiesc mulți alții (în scris sau verbal).

Dezavantajul acestui stil este faptul că anumite capitole sunt depășite prea rapid, succint și poate ar fi necesitat ceva mai multe detalii, interesante și relevante pentru istoria alpinismului românesc.

În funcție de relația pe care a avut-o cu diverșii colegi de coardă, Kargel îi amintește și-i prezintă mai mult sau mai puțin. Prezentarea lor este însă reținută, fără multe aspecte pozitive sau negative și fără pasiunea și implicarea care se observă în amintirile lui Baticu de exemplu.

Cu toate acestea, un cititor atent va sesiza diferite nuanțe ce caracterizează subtil diferiți oameni, pe care autorul le-a scăpat printre rânduri.

De exemplu, brașoveanul Edwin Csallner este caracterizat atunci când se vorbește despre premiera Picăturii: ”… problema a fost rezolvată mai întâi de Nicu Comănescu, deși Edwin Csallner, un fel de baron Munchhausen pretindea că a urcat vârful cu doi ani înaintea lui, pe un alt drum…”.

În același fel (indirect) este prezentat și Emilian Cristea, un simbol consacrat al alpinismului românesc postbelic:

”În timp ce… Emilian Cristea cu aghiotanții săi Paul Borăscu și Mircea Crăciunescu – Ațipică încercau pentru a nu știu câta oară Fisura Albastră… noi, mazdropii, trebuia să optăm pentru una din colective ce mergea pe văi…”

”… Nu trecuse decât doi ani de când Aurică Irimia fixase tendoarele în Fisura Albastră și mai puțin de un an de când Fața Muștelor fusese asigurată cu sârme prinse în pitoane…

”…am constatat că, de fapt, traseul Fisurii Albastre, cel puțin în această zonă, se prezenta ca un adevărat covor de pitoane, lat cât o autostradă, dovadă materială a nenumăratelor încercări și retrageri în rapel…

”… nu eram atât de înfumurați încât să credem că vom reuși escalada dintr-un foc acolo unde alții mai buni munciseră ani de zile…”

Imaginea lui Alexandru Floricioiu, așa cu apare indirect în amintirile lui Kargel, este una pozitivă:

”…Încă de cu seară, Sandu Floricioiu coborâse la mine și-mi adusese apă și o mițoasă caldă de la ostașii de pe Coștila. Noaptea la ora unu, a coborât și Jo Flexer, asigurat din creastă de Emil Coliban, cu ceai fierbinte și salam cu pâine, iar în zorii zilei doctorul Nicolae Dimache – Puiu însoțit de Sandu Floricioiu, au venit în rapel pentru a-mi face o injecție, astfel ca să suport transportul până pe Platou…”

”Una din cele mai fantastice trasee din Carpați…este fără îndoială Fisura Artei. Am mai vorbit de talentul lui Floricioiu de a deschide trasee deosebite… dar toate acestea sunt depășite de Fisura Artei…”

Fiind prieteni mai apropriați, Emil Fomino (Puiu) și Andrei Ghițescu sunt printre puținii descriși direct, în detaliu:

”Născut în București, blond cu ochii albaștrii, Puiu era la ora aceea o somitate între alpiniștii români, mereu în căutare de trasee noi”.

”Andrei Ghițescu era un tip viril, cu părul și ochii negri, care părea veșnic neras de o săptămână. Barba lui neagră și țepoasă creștea mult prea repede. Era înalt și vânjos, fin, bine crescut, vorbea la perfecție germana, franceza și engleza…”

”Puiu era ghinionist; a căzut de multe ori, dar de fiecare dată a scăpat cu viață. Andrei Ghițescu n-a căzut decât o singură dată, dar coarda s-a rupt…”

”Patru zile mai târziu mă aflam în cortul lor din Circuri, hotărât să nu scap Fisura Roșie, pe care o ochise Andrei, după ce făcuse Policandrul [cu Emil Fomino] și Fisura Verde [cu Walter Kargel]… Ne simțeam ca o pasăre în zbor. Curând însă au apărut în Circuri două puncte negre. Cu surprindere am constatat că ele se mișcau exact pe urmele noastre și cu mult mai repede decât noi, astfel încât ne-au ajuns din urmă la marele piton de rapel… primul dintre cele două puncte era Puiu Fomino, care a început să-și dispute cu vehemență drepturile asupra Fisurii Roșii, în contradictoriu cu Andrei, în timp ce noi ceilalți asistam muți la această scenă neașteptată… Ploaia torențială a calmat spiritele și a tranșat controversa… Două săptămâni mai târziu, firul vieții lui Andrei s-a rupt și Fisura Roșie i-a revenit definitiv lui Puiu.”

”Alpinism – înălțimi, riscuri, bucurii” este o carte care, ca și celelalte cărți care l-au consacrat pe Kargel, are inserate în text numeroase desene cu ”omulețul” creat de Kargel, care face tot felul de nebunii prin Carpați, pe vârful Elbrus sau prin Alpii austrieci.

De altfel, Walter Kargel este singurul autorul român de literatură alpină ce folosește benzile desenate pentru susținerea textului, într-un tradițional stil german unde desenele și caricaturile pe tematică montană sunt nelipsite.

Apărută la editura România Pitorească (2012) inaugurând ”colecția Verde”, cartea are 224 pagini alb negru (coperta color), cu un set de fotografii de epocă bine prelucrate.

Tiparul cărții este de o calitate superioară, cu mult mai bună decât alte cărți de munte alb negru, apărute în ultimii ani.

De asemenea, trebuie menționat faptul că majoritatea oamenilor care au lucrat la această carte au legătură cu muntele și alpinismului (de exemplu Mihai Vasile sau Mircea Săndulescu).

Amintirile lui Walter Kargel nu trebuie ratate de către pasionații alpinismului în special, dar cred că ele vor fi interesante și pentru cei care nu au mari legături cu lumea verticalelor de stâncă.

Cum a apărut această carte? Ne lămurește Mihai Vasile, în prefața cărții:

”Într-o seară de primăvară a anului 2011, l-am vizitat pe domnul Walter Kargel chiar la dânsul acasă. L-am întrebat de ce nu-și publică memoriile. Fără să spună un cuvânt, a luat din biblioteca în care domnea o ordine desăvârșită un manuscris bătut la mașina de scris și mi l-a întins. Manuscrisul fusese predat de două ori la editura Sport Turism, în 1989 și 1991. Din păcate, mai întâi din cauza evenimentelor din decembrie 1989 și apoi din cauza problemelor cu care s-a confruntat editura, manuscrisul a rămas nepublicat”.

Cartea poate fi achiziționată aici.

Categorii: Alpinism în România, Echipament - cărți, Istorie alpină | Etichete: , , , , , , , , , | 2 comentarii

Navigare în articol

2 gânduri despre „”Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii” – Walter Kargel

  1. Parcă am notat undeva, nu și aici: o recenzie plăcută, cît și utilă.

  2. Venera Dumitrescu-Staia

    Foarte interesant acest articol. Felicitari autorului. Adaug, pe scurt, faptul ca ma înrudesc cu EMIL FOMINO, din pacate, trecut în ETERNITATE în anul 2009…Mentin legatura cu sora lui Cella si cu sotia lui Mariela. Prin ele mai am vesti si despre cei doi copii ai lui, care traiesc în Germania. Deoarece posed o serie de materiale foarte interesante despre Puiu, ca OM AL MUNTILOR, voi scrie în curând un articol despre el pe care-l voi publica la Revista virtuala AGERO din Stuttgart,revista unde public diverse articole.
    Venera Dumitrescu-Staia
    (Montréal – Canada)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: