În curs de apariție: ”Jnepenișul”

În Bucegi – abruptul Coștilei, am ajuns prima dată la începutul anilor 90. Deloc întâmplător, deoarece fac parte din generația de alpiniști români formată imediat după 1989, în haosul dezmembrării vechiului sistem competițional comunist, dispariției școlilor de alpinism și a cluburilor muncitorești și în plin avânt al cățărării sportive care punea în valoare micii pereți accesibili…

În peretele văii Albe (Albastra directă) în anii 90

Era pe când încă nu se inventase gri-gri-ul, cataloagele Petzl de la magazinul lui Neacșu din Unirii erau o comoară și completau tehnicile din manualul lui Kargel și abia apăruse un prim panou de cățărare în București (RATB parcă).

Când am ajuns la refugiu, multitudinea crucilor și plăcuțelor din zonă m-a fascinat, introducându-mă într-o lume pe care o cunoașteam doar parțial… De crucea alpiniștilor CAR + plăcuța memorială fixată lângă refugiu (azi dispărută) știam din cartea lui Baticu, de celelalte aveam să aflu detalii ceva mai târziu: crucea lui Maxim Nicolau din poteca spre Gălbenele (azi îndoită și anonimă), crucea lui Andrei Gițescu de la baza peretelui Gălbenele (azi dispărută), plăcuța celor căzuți din Fisura Răsucită, cei din strunga Gălbenele, circurile văii Albe…

Imediat mai sus de ”La Pândă”, la finalul primului horn ce urcă spre Brâna Aeriană, la începutul unei brâne printre copaci și jnepeni, se află o placă memorială frumos realizată, trilingvă: română, maghiară germană.

Povestea celor doi alpiniști care au murit în acea zonă am auzit-o mai apoi, din vorbă-n vorbă. O poveste tristă ca a oricărui accident montan dar care, parcă, mai avea ceva în plus dincolo de accidentul în sine, care a luat viața a doi alpiniști.

Au trecut peste 20 de ani de la acel moment al anilor 90 când întâmplător, din vorbă-n vorbă, într-o iarnă am aflat de la un bun amic din Odorhei azi – Imre Puskas, că în anii 80 a fost publicată o carte despre acel accident.

”O carte de munte publicată la noi de care eu nu am aflat?!”

Ce carte?! Eu nu știu nimic despre vreo carte legată de accidentul din Bucegi… Și nu pot spune că nu am ceva cărți de munte în biblioteca personală, în română și alte două limbi citibile de mine…

Da, o carte despre accident publicată chiar înainte de ”loviluția” din 1989 dar… în limba maghiară!

Sincer să fiu, am rămas surprins să aflu că există o carte de alpinism publicată în România, despre un accident montan relativ recent (anii 80) petrecut în Bucegii noștri și care să nu fi fost tradusă niciodată în limba română, până acum.

Imre mi-a confirmat că ”Jnepenișul” este o carte bună și interesantă pentru un pasionat al muntelui, ba a apărut chiar în mai multe ediții în limba maghiară. Un răspuns similar am primit de la un alt amic din Budapesta care a citit-o.

Atunci… de ce să nu fie disponibilă și cititorilor români?!

Așa am ajuns ca ceva mai târziu, în calitate de coordonator al proiectului ”Read and Walk” (Citește outdoor), într-o parcare din Miercurea Ciuc să-l cunosc pe autorul cărții – dl. Cseke Gabor care, cu mare bunăvoință și bucurie și-a dat imediat acordul pentru traducerea și publicarea cărții și în limba română. O tentativă de traducere mai fusese la începutul anilor 90 cu Taina Duțescu – Coliban, dar a eșuat după anul 1992.

După 30 de ani de la prima publicare în limba maghiară, în sfârșit această poveste din Bucegi va vedea lumina tiparului și în limba română.

Un efort publicistic pe care îl face  Asociația de Educație și Cultură Outdoor (AECO) în cadrul proiectului de educație și cultură numit simplu: ”Citește outdoor”.

Mai jos, o prefață a autorului, special scrisă pentru ediția românească.

 

”Au trecut peste 30 de ani de la evenimentele tragice care stau la baza romanului ”Jnepenișul”. Acestea s-au petrecut în România, în Carpați, mai exact deasupra Bușteniului, în timpul unei alpiniade.

Manifestarea, considerată ca fiind o alpiniadă de rutină, banală, a fost organizată în Munții Bucegi în perioada 1-2 octombrie 1983 sub egida Clubului Sportiv Universitatea din București. Doi alpiniști ai echipei Metalul din Gheorgheni, după executarea escaladării, s-au pierdut în timp ce coborau și, din cauza condițiilor meteorologice ce se înrăutățiseră brusc, și-au pierdut viața fără ca tovarășii lor să le fi putut sări în ajutor.

Evenimentul tragic a stârnit vâlvă în lumea alpină la epoca respectivă, o comisie locală de anchetă încercând să afle cauzele și circumstanțele evenimentului, să stabilească persoanele răspunzătoare, dar, odată cu trecerea timpului, interesul față de acest caz a scăzut treptat din cauza apariției altor cazuri asemănătoare. Conform unui obicei bine încetățenit, se părea că victimele sunt exclusiv de vină pentru cele întâmplate.

În vremea când s-au consumat evenimentele de mai sus, autorul locuia la București, lucrând în calitate de reporter al unui cotidian maghiar de interes național și, în urma unei știri despre evenimentele din Bucegi, apoi, urmărind constatările unui raport nu tocmai obiectiv al unui alpinist experimentat, a încercat să descopere ce se întâmplase, lăsând deoparte preocupările cotidiene.

Luni de zile a discutat cu organizatorii evenimentului, cu participanții pe care îi putuse contacta, cu martorii, cu coechipierii, prietenii, rudele, vecinii și colegii de muncă ai celor stinși din viață, a depus o intensă muncă de cercetare, făcându-și însemnări amănunțite pe baza documentelor privitoare la competițiile alpine, a cărților de specialitate consultate.

El însuși n-avea nici o legătură cu alpinismul, de aceea a încercat să înțeleagă logica specifică a alpinismului, modul de gândire al alpiniștilor, conflictele lor interioare, limitarea cadrului activității lor în interiorul granițelor statale, înăbușirea ambițiilor lor.

Ba mai mult, cu cât cunoștea mai multe persoane care aveau legătură cu evenimentul, cu atât mai limpede vedea că evenimentele atât de supărător de banale nici n-ar fi trebuit să aibă loc dacă în alpinismul românesc nu s-ar fi practicat atingerea performanțelor prin competiții și concursuri, și dacă cei care îl practicau ar fi încercat să le atingă din propria voință, urmând frumusețea naturală și legile alpinismului.

Totodată, s-a făcut lumină și asupra faptului că aproape toți cei implicați sunt responsabili într-o oarecare măsură de cele întâmplate, ceea ce nu înseamnă că pot fi acuzați penal, ci mai degrabă de omisiune morală, de indiferență.

Vastul material documentar acumulat s-a aranjat aproape singur într-o construcție literară riguros alcătuită, autorul lovindu-se însă de problema dezvăluirii identității personajelor: în cazul în care s-ar fi hotărât să folosească numele reale de persoane, de localități sau instituții se putea aștepta la o avalanșă a sensibilităților rănite care, având și alte urmări negative imprevizibile – nu numai asupra operei, autorului sau editurii, ci și asupra alpinismului românesc în totalitatea sa.

Nenumărați alpiniști și-au exprimat îngrijorarea că în cazul unei publicități prea mari, grupul de alpiniști care își pregătise de ani de zile un plan măreț de expediție alpină ce părea că va avea sorți de izbândă, se va solda cu un eșec total. Era vorba despre obținerea unei aprobări speciale la nivelul conducerii de stat care ar fi permis grupului organizarea unei mult-dorite expediții în Himalaia prin care s-ar fi pus bazele renumelui internațional al alpinismului românesc.

Câteva figuri-cheie ale societății alpine românești de atunci (Emil Coliban și soția lui, Taina-Duțescu Coliban, precum și Cornel Coman, Mircea Mihăilescu, Dan Vasilescu, Engi Lajos, Dinu Mititeanu, Floricioiu Alexandru, Balea Liviu și alții), respectiv seniorii alpiniștilor din Gheorgheni (de exemplu, Wild Ferenc, Hargitai Szabolcs), dar și alpiniștii implicați în evenimentele din Bucegi – pe lângă faptul că socoteau dezvăluirea adevărului ca cel mai important lucru, au recunoscut și necesitatea compromisului impus de o anumită discreție.

În astfel de circumstanțe, autorul a schimbat în romanul-reportaj apărut în 1989 numele celor implicați, cât și parțial, situarea lor geografică, ca textul publicat să nu poată fi atacat ușor pe cale juridică. În urma acestei proceduri forțate, personajele cărții, locațiile acțiunii, precum și evenimentele au primit o identitate nouă, independentă, de care poate că e mai bine să nu se despartă, nici chiar în numele așa-zisei veridicități istorice.

Personajele încă tinere pe vremea evenimentelor din jnepeniș, cu timpul au întemeiat familii, au îmbătrânit de-a lungul deceniilor, nu mai sunt alpiniști activi, abandonând pe parcurs competițiile, iar unii au și trecut în lumea celor drepți. Așa cum s-a schimbat imaginea realității românești de dinainte de 1989, tot așa s-au schimbat din rădăcini și condițiile alpinismului românesc: au apărut noi generații de alpiniști a căror proiecte și acțiuni sunt definite de condiții, compromisuri și idealuri noi. Am putea spune chiar că ceea ce revelează și circumscrie autorul aparține trecutului. Rolul cititorului de azi este să stabilească care sunt concluziile morale ce rămân eterne în urma evenimentelor din Jnepenișul.

Autorul recunoaște oarecum neliniștit, recitindu-și din nou și din nou textul cărții că rădăcinile modului de gândire, piedicile realității din 1983 nu au dispărut nicidecum, iar alpinismul a rămas aceeași provocare veșnică pentru care fanii acestuia sunt capabili să își riște chiar și viața dacă au posibilitatea de a-și stabili scopuri inteligente și mobilizatoare.”

Cseke Gabor, Miercurea-Ciuc, 9 mai 2018

Cartea este în pregătire și în această toamnă este programată să iasă din tipar.

Persoanele interesate să achiziționeze această carte sunt rugate să contacteze direct editorul (AECO) sau să comenteze la prezentul articol.